Întunericul e absența luminii

[Christine Fournier]

Capitolul 5: Gustul Fructului Interzis
Tăcerea dintre ei deveni atât de densă, încât până și firele de praf suspendate în razele soarelui de după-amiază păreau încremenite. Degetele lui Dante, reci, dar ferme pe bărbia ei, îi transmiteau lui Rosalie un fior care o făcea să respire sacadat. În ochii lui albaștri, de obicei pustii și înghețați, ardea acum o scânteie sălbatică, o luptă violentă între rațiunea Maestrului de Poții și impulsul bărbatului.
„Ești o greșeală”, îi spunea logica lui de Viperin. „Este o Astropufită naivă, te va distrage de la Noua Ordine.”
„Este perfectă”, urla instinctul lui. „Este pură, sclipitoare și este a ta.”
Rosalie își umezi buzele, vrând să îi răspundă, dar gestul ei nevinovat distruse și ultima fărâmă de autocontrol a lui Dante. Rațiunea lui se prăbuși ca un castel de cărți în fața unei furtuni.
Fără un alt cuvânt, Dante își trecu mâna de pe bărbia ei în spatele gâtului, degetele lungi pierzându-se în părul ei catifelat, și o trase spre el. Își coborî buzele peste ale ei într-un sărut flămând, posesiv și plin de o intensitate care o lăsă pe Rosalie fără aer.
Un geamăt scurt, de surpriză, fu înăbușit în gura lui. Dosarul pe care Rosalie îl strângea la piept scăpă din strânsoare, iar foile cu notele ei de cercetare se împrăștiară pe podeaua de piatră a biroului, ca niște aripi albe frânte. Inițial, fata înlemni din cauza șocului. Totul se întâmpla prea repede, prea interzis. Era profesorul ei. Era omul de gheață de care se temea tot castelul.
Dar, pe măsură ce sărutul lui Dante devenea mai profund, încărcat de o pasiune disperată și de o frustrare acumulată în nopți întregi de nesomn, inocența lui Rosalie cedă în fața atracției magnetice pe care o simțise încă din prima seară. Mâinile ei mici, tremurânde, se ridicară timid și se agățară de umerii lui lați, prinzând materialul fin al vestei lui negre. Îi răspunse la sărut cu o stângăcie curată, dulce, care nu făcu altceva decât să amplifice focul din pieptul lui Dante.
Dante o strânse mai tare de talie, lipindu-i corpul fragil de al lui, simțind cum parfumul ei de iasomie și ploaie de vară îi inundă toate simțurile. Gustul ei era exact așa cum își imaginase: interzis, intoxicant, o poțiune mult mai puternică decât oricare alta creată de mâna lui în laboratoarele subterane. Pentru câteva secunde, Noua Ordine, planurile fratelui său de a-i elimina pe cei cu sânge-mâl și secretele sale de spion dispăruseră complet. Exista doar ea.
Când în sfârșit se desprinse din sărut, Dante era vizibil afectat. Respirația lui, de obicei calmă și controlată, era grea. Rămase cu fruntea sprijinită de a ei, ochii săi albaștri fixând-o cu o intensitate aproape dureroasă. Rosalie avea obrajii îmbujorați, iar buzele ei, ușor umflate, tremurau. Se uita la el cu un amestec de teamă, uimire și o vulnerabilitate atât de pură, încât Dante simți o strângere de inimă.
Realitatea îl lovi ca un blestem Stupefy. Ce făcuse? Încălecase cea mai sfântă regulă. Își lăsase scutul jos în fața unei fete care, prin însăși natura ei blândă, îi putea distruge misiunea.
Se îndepărtă brusc de ea, cu un pas mare, lăsându-și mâinile să cadă pe lângă corp. Expresia lui se transformă din nou, într-o fracțiune de secundă, redevenind masca rigidă și impenetrabilă de dinainte, deși ochii trădau încă furtuna interioară.
— Asta... nu trebuia să se întâmple, rosti el, iar vocea lui, deși joasă, era tăioasă și aspră ca gheața iernii.
Rosalie făcu un pas înapoi, strângându-și hainele în jurul ei, simțindu-se dintr-odată expusă și confuză din cauza răcelii lui bruște.
— Profesore... începu ea, cu lacrimi de uimire și confuzie care începeau să-i mijească în ochi.
— Strânge-ți foile, Rosalie, o întrerupse el cu o brutalitate calculată, privind spre podea, refuzând să o mai fixeze în ochi pentru că știa că ar fi cedat din nou. Cercetarea ta este aprobată. Voi semna bursa. Dar această întâlnire nu a avut loc niciodată. Ieși din biroul meu. Acum.