Întunericul e absența luminii

[Christine Fournier]

Capitolul 7: Masca de Gheață și Furia Din Adâncuri
În temnițele întunecate ale castelului, unde aerul mirosea permanent a sulf, ierburi uscate și umezeală, Dante Richard Wahlen își pierduse complet calmul care îl făcuse faimos. Se plimba ca un animal în cușcă prin biroul său subteran, cu mantia neagră fluturând în urma lui ca niște aripi de corb. Lumina verde, difuză, ce venea de la ferestrele scufundate în Lacul Negru, îi proiecta pe pereți o umbră distorsionată, la fel de agitată ca mintea lui.
Trânti pumnul în tăblia grea a biroului de stejar, făcând ca mai multe eprubete din argint să se ciocnească cu un zgomot strident. Era furios. O furie oarbă, violentă, îndreptată nu împotriva Ordinului Phoenix, nici împotriva trecutului său, ci împotriva propriei persoane.
El, un maestru incontestabil al Oclumenției. El, omul care reușise să-și ascundă gândurile și loialitățile chiar și în fața celor mai puternici vrăjitori ai epocii. El, cel mai rece și calculat spion, liderul din umbră al noii mișcări a Devoratorilor Morții, cedase în fața unui simplu impuls. Și nu în fața unei amenințări sau a unei torturi, ci în fața unei fete.
— O copilă... scrâșni el printre dinți, strângându-și degetele până când nodurile i se înalbiseră. O simplă elevă din anul șapte.
Dante nu fusese niciodată un amator de idile academice. Disprețuia profund slăbiciunile umane și privea elevii din Hogwarts ca pe niște entități zgomotoase, naive și imature, lipsite de orice profunzime. Pentru el, fetele de vârsta lui Rosalie erau doar niște copile care plângeau din cauza notelor și visau la baluri. Nu aveau loc în lumea lui întunecată, aspră și guvernată de o disciplină militară.
Și totuși, când ea fusese acolo, atât de aproape, logica lui de Viperin se prăbușise. Își amintea cu o claritate enervantă textura părului ei, felul în care parfumul de iasomie și ploaie îi invadase simțurile, și mai ales, vulnerabilitatea aceea curată din ochii ei. Nu fusese doar un sărut; fusese o capitulare totală a autocontrolului său. Pentru câteva secunde, masca lui impenetrabilă fusese spulberată de o Astropufită harnică.
Se opri în fața unui cazan de argint în care clocotea o poțiune complexă, de culoare purpurie. Privi reflexia chipului său în lichidul lucios: trăsăturile ascuțite, ochii albaștri ca gheața, dar acum tulburați de o furtună interioară.
Cum de lăsase ca pe documentul ei de bursă să îi scape semnătura completă? Dante Richard Wahlen. Numele pe care îl folosea doar în cercurile restrânse ale vechii aristocrații de sânge pur, numele pe care documentele oficiale de la Hogwarts îl omiteau. Își lăsase garda jos în cel mai stupid mod posibil, oferindu-i acelei fete o bucățică din adevărata lui identitate.
Noua Ordine pe care o plănuia alături de aliații săi nu tolera greșeli. Un spion nu are voie să aibă atașamente, iar un lider nu are voie să fie distras de o slăbiciune a cărnii. Rosalie devenise instantaneu un pericol ascuns pentru toate planurile sale.
Dante își îndreptă spatele, inspiră aerul rece al temniței și își impuse, prin forța minții, să își ridice din nou zidurile de oclumenție. Trebuia să o izoleze. Trebuia să o ignore complet. Mâine, în Marea Sală și la orele de curs, avea să redevină profesorul necruțător, iar ea avea să înțeleagă că acel moment fusese o anomalie ce nu se va mai repeta niciodată.