Opera perfecta

[Charlizze Di Rino]

Obosita.
Cum sa un ie obosita cand ultimele mnopti si le petrecuse doar in turnul de astronimie, in ata unui telesop gicantic, urmarind perseidele si eclipsa de luna.
Noaptea trecuta nu putuse sa doarma, gandindu-se la spectacolele vazute. Perseidele o impresionara peste masura. De data aceasta ii amintira de ceva... Nu mai vazuse o astfel de priveliste de mult timp... De cand isi petrecea noptile cu tatal ei, pe balcon, privind printr-un telescop asemanator celui pe care-l folosise recent. Ah, ce dor ii era de tatal ei.
Si gandindu-se la el, lacrimile isi facura loc pe fata fetei.
Dimineata sosise, si odata cu ea amintirile despre una dintre persoanele care-i erau atat de dragi navalira in capsorul micutei fetite.
Incepuse sa planga iar. Nu, trebuia sa se opreasca. Nu putea sa-si arate sensibilitatea in fata unor persoane pe care nu le cunostea.

***

Lumina diminetii nu putea patrunde prontre draperiile geamurilor. Intunericul din acea camera unde fiecare persoana putea sa-si gaseasca fericirea functiona ca un calmant pentru rumoas soimarita. Desigur, era in biblioteca. Locul unde se refugia mereu cand era trista, sau cand simtea nevoia sa se descarce. Acolo, asunsa in spatele unei carti interesnate putea sa planga oricat. Nimeni nu avea cum sa stie. Iar, dupa ce tristetea ei se risipea, putea sa citeasca in voie.
Isi lua o carte cu coperti vechi, carte pe care de mutl timp dorea sa o citeasca. Alchimia era unul din hobbiurile ei, iar cartea tocmai despre aceasta arta vorbea. Ahhh... Alchimia. De mica isi dorise sa devina alchimista, asemeni unchilui ei. In fiecare clipa pe care o petrecea in cabinetul lu alchimic era doar cu ochii pe hartile si desenele de pe pereti.

Se aseza pe o bancuta, in fata unei mese. Insa observa prea tarziu ca mai era cineva acolo. Sperand din tot suletul ca persoana de langa ea sa nu fie deranjata de prezenta ei acolo, isi facu curaj a se apropie, zambindu-i. Dechise gura, insa cuvintele refuzau sa iasa. Meru timiditatea ii facuse numai probleme. Dar trebuia sa o invinga. Poate ca odata ce-si ivingea tiiditatea, ar fi fost gata sa isi infrunte sensibilitatea ei.
"Deranjez?"
Ce ciudat suna vocea ei. Atat de ireala, lipsita de culoare...