Je ne regrette rien

[Samantha Ravenclaw]

6 decembrie.

.the life of a b.itch.

M-am nascut in Thailanda, la 100 de kilometri de Bangkok, la resedinta de vara a familiei noastre de la Bang Pain, pe malul Menamului, nu departe de vechiul palat al regelui Mongkut, care, ironie a sortii, a fost prima persoana care a incheiat un acord comercial cu Anglia.
Daca o natura vulcanica i-a permis acestuia din urma sa dea nastere la 82 de copii, desi si-a petrecut 16 ani de existenta intr-o manastire, parntii mei, mai modesti, n-au avut decat trei. Diica unica, iata-ma deci fixata intre Phrat, fratele meu cel mare si Chakri, mezinul.
Imi vedeam putintatal. Inalt functionar, isi petrecea majoritatea timpului la minister. La acea epoca, mama mea era considerata una dintre cele mai frumoase femei din inalta societate a Bankokului. Acaparata de vizitele ei mondene, de operele de caritate si de migrene, de noi nu se mai ocupa deloc. Existau doar "bone" pentru astfel de treburi.
Nu stiu daca o iubeam sau o uram. In orice caz, ii reprosam raceala si faptul ca ne tinea la distanta in orice imprejurare, ca si cum eu si fratii mei am fi avut raie. Ai fi crezut ca si-a impus sie insasi aceasta regula de a nu manifesta nici un sentiment la adresa noastra, cu exceptia, poate, a lui Chakri, fratele meu cel mic.
La un moment dat, zarind-o cum aluneca printre doua paravane, cu fata inexpresiva, indiferebta la tipetele noastre de copii, ne-am hotaratm sa ne razbunam si am inceput, eu si fratele meu msi mare, sa o supranumim "Fantoma". Folosirea aceste porecle ne crea un fel de bucurie prosteasca si dezlantuia hohote de ras la fel de intense de parca am fi vorbit "porcarii".
Si totusi era atat de frumoasa, cu parul ei bogat, strans intr-un coc greu, rasucit, si cu profilul nelinistit de "madona", cum spunea tata, un mare admirator al picturii italiene. Dar ce ne puteam noi face cu o mama atat de distanta si perfecta, la fel de proaspata pe cea mai toridam caldura, cand nici unul dintre noi -inclusiv tata- nu avea scapare cand ne apucau mancarimile? Ceea ce-mi doream eu era o "mamica", una adevarata, care sa vorbeasca, sa rada, sa planga, sa tipe(in sfarsit, nu prea mult!). In loc de toate acestea, niciodata o izbucnire, rar cate un zambet si intotdeauna, manusile ei mici, brodate cu alb, ca si cum s-ar fi ferit de orice contact din afara, respectiv de degetele noastre manjite cu dulceata de mango.
Imi bateam capul toata ziua: ce prostie sa inventez pentru a reusi, macar odata, sa-i sparg acea imagine inghetata de papusa frumoasa de portelan? Sa ma arunc in bazin? Riscam sa ma innec fara sa aflu daca gestul meu a provocat reactia asteptata. Sa calc in picioare ofrandele aduse zilnic Zeilor Casei? Eram prea lasa ca sa risc sa-mi atrag fulgerele lor de manie. Si-asa trebuia sa li se construiasca o isa speciala in fundul gradinii, pentru a nu fi deranjati de umbra locuintei. Desigur, puteam sa-mi sugrum pasarea: mama ar fi scos un strigat prelung si strident cand ar fi descoperit corpul ei moale si cald pe covorul galben din camera ei. Dar imi iubeam prea mult pasarea.
Intr-o noapte,am gasit. A doua zi am asteptat cu rabdare pana la apusul soarelui, ora la care broscoii isi dreg melodios glasul si adultii isi sorb bauturile alcolice pe veranda, savurand din plin racoarea serii.
Era ora cand mama, inainte de a se duce sa-si rearanjeze pieptanatura, isi indeplinea, glaciala, ritualul de a depune pe fruntile noastre un sarut micut, in timp ce noi ii adresam urari de "noapte buna".
Ins eara aceea, ca o gazda perfecta, imbracata intr-o rochie galbana, de culoarea lamaii, creatie a nuunui desinger european, mama parea deosebit de vedela. I-am aatat privirea inainte sa apuce sa intoarca capul, si, incercand sa i-o retin, m-am auzit declarand cu o voce detasata, ca pentru a aprecia mai bine efectul:
"Stii, mama, m-am gandit... cand o sa fiu mare o sa ma fac o c**va."
Apoi am clipit din ochi, temandu-ma deja de palma care, fara nici un dubiu, urma sa se striveasca de fata mea. Nimic. Plina de temeri, am intredeschis un ochi. Mama ma privea blocata, iar in strafundul ochilor i se citea o durere sfasaietoare. De ce o spusesem? Nu voisem sa-i fac rau, ci doar sa o vad, macar o data, furioasa.
Barbia a inceput sa-i tremure. Am crezut ca o sa planga. Tulburata, am intins mainile spre ea. As fi vru sa-i strig: "Mama, mama, ia-ma in brate, era doar un joc, ca sa radem". Prea tarziu. Imi intorsese deja spatele, dreapta si rece; un romb de lumina ii dansa pe umarul gol, ca un tatuaj ciudat, stralucitor.
Castigasem. Timp de o saptamana, am fost privata de unicul sarut al zilei.