Medalionul Luminii

[Nereida Devon]

Vantul sulfa cu putere afara iar rafalele dese de zapada faceau calatoria catre Hogsmeade mult mai dificila ca de obicei. Oricum nu era entuziasmata sa mearga, dar promise parintilor ca va incerca sa socializeze mai mult anul acesta. Inchise ochii si isi aminti oarecum cu placere caldura de acasa. Imaginea camerei de zi ii se intipari clar in minte. Era o camera mare, luminoasa si mobilata cu foarte bun gust. Canapeaua de un verde safiriu ocupa centrul camerei, cu fata catre semineul in care iarna jucau molatic flacarile. Geamurile erau mari, acoperite de o perdea subtire alba de dantela iar noaptea mamei ei ii placea sat raga draperiile, sa faca intuneric iar apoi sa lumineze camera cu bagheta….in momente ca acelea se simtea ca intr-o poveste. Brusc isi aminti discutia pe care o avuse cu parintii inainte sa plece la Hogwarts. Da….inca isi amintea totul perfect. Mama ei statea la masa, privind ingrijorata in cana ei de cafea. Trasaturile ei fine pareau mult mai aspre acum sub povara nelinistii. Tatal ei sprijinea marginea usii de la bucatarie, tinand bratele incrucisate, din cand in cand privind catre frumoasa lui sotie.
“Nereida, nu se poate sa fi mereu asa. Nu spun sa socializezi cu intreg castelul…dar macar un prieten apropiat sa ai. Inafara de David. Ai nevoie de asta, intelege.”
“Si tu intelege-ma ca nu am nevoie. Ma simt perfect asa cum sunt. SINGURA! Intelegi? Te rog nu mai deschide subiectul pentru ca nu ajungem nici unde.”
Imaginea disparu rapid apoi isi aminti discutia cu tatal ei. Intotdeauna avusese un mod de convingere foarte puternic si reusi sa o faca pe Nereida sa promita ca macar va incerca anul acesta sa isi faca o prietena.
Deschise ochii si reveni la realitate, in acelasi viscol, pe drumul catre Hogsmeade. Prieteni….Se uita in jur si observa cum toata lumea era parca organizata pe grupulete care ori chicoteau la vederea unui baiat mai aratos ori purtau conversatii nesfarsite despre baieti, haine sau orice alt lucru care ei ii se parea frivol si lipsit de noima. Inainta dezamagita prin zapada iar 10 minute mai taziu se trezi in Hogsmeade.
Peisajul era cu totul deosebit in acest an. Casele erau acoperite de zapada alba si lucitoare. Brazii erau impodobiti cu fel de fel de globuri care se miscau de la locul lor, creeind un dans al culorilor. Oamenii isi zambeau cu atata caldura si fericire, se salutau vechi prieteni, se imbratisau cu patima. Isi dori sa simta si ea cum e sa te imbratiseze cineva cu atata drag. Observa insa o fata…o cunostea vag si stia ca o cheama Mary si ca era la Cercetasi. Parea extreme de ingandurata si singura. Hmm….se parea ca nu era singura care venise pe cont propriu. Avusese un imbold sa o abordeze pe fata dar ceva o retinea. ‘Daca ma va respinge?’ se gandi ea si dadu cu piciorul in zapada. Cand isi ridica privirea constata ca fata plecase deja…defapt o luase la fuga. Intelese atunci ca ceva era in neregula cu acea fata. Simtise si ea la viata ei sentimental acela cand pur si simplu iti vine sa fugi pana simti ca nu mai poti si crezi cu tarie ca acea fuga te va scapa de durere…te va duce undeva unde vei putea zambi in sfarsit. Dar nu era niciodata asa. Cu cat mai mult fugeai, cu atat mai tare te afundai in singuratate. Nereida isi ridica privirea catre cer si lasa fulgii de zapada sa ii mangaie fata. Era atat de placut….atat de frumos. Isi dadu jos caciula si lasa zapada sa cad ape parul ei argintiu. Nu ii pasa daca se va uda sau daca va raci. Pur si simplu simtea ca zapada o intelege…ca zapezii nu ii era frica sa o atinga si sa o accepte asa cum e. Gata! Se hotara sa mearga dupa Mary. Porni cu pasi grabiti dupa fata si spera sa o gaseasca cat mai repede. Simti insa la un moment dat cum bagheta ii aluneca din roba. “La naiba!” zise ea cu voce tare si se apleca dupa ea inainte sa se cufunde in zapada. Ridicandu-se brusc, se izbi de un baiat cu roba neagra.
“Scuze…nu am vazut” zise ea sufland greu.
Baiatul se scutura de zapada si isi ridica privirea catre Nereida. Ramasesera amandoi asa pret de cateva secunde. Baiatul era putin mai inalt decat ea, cu par blond si ondulat, ochi verzi si o expresie ciudata pe fata. Nu zise nimic. Statea doar si o privea pe Nereida de parca o cunoscuse mai demult iar acum incerca sa isi aminteasca unde. Apoi, fara sa zica nimic se intoarse si pleca mai departe. Fusese un moment ciudat dar caruia nu ii dadu prea mare importanta si isi continua drumul. Nu o mai vedea pe Mary si un sentiment de panica incepu sa o stapaneasca. Trebuia sa o gaseasca! Trebuia! Dar totusi de ce aceasta indarjire? De ce simtea ca trebuia sa o gaseasca pe Mary? Se tranti in fund pe zapada si incepu sa planga de nervi. Nu mai intelegea nimic. Vroia sa stie de ce avea sentimental acesta ciudat. Vroia sa stie de ce se fereau toti de ea? Nu il avea decat pe David care o iubea enorm..dar el era mai mereu plecat cu echipa de Vajthat. Mama ei avea dreptate. Avea nevoie de o prietena alaturi careia sa ii povesteasca ce are pe suflet, care sa o inteleaga si sa ii fie alaturi. O prietena…Isi sterse lacrimile calde si se ridica de pe jos, scuturandu-si roba de zapada. La cativa metri mai sus, observa o ceainarie si il vazu pe baiatul de dinainte intrand in ea. Era ceainaria aceea a indragostitilor unde fusese anul trecut cu David. Se hotara sa mearga si ea, chiar daca era singura printre atatea cupluri.
Ajunse in fata ceainariei si se uita de curiozitate pe geam. Acolo era! O gasise! Mary statea singura intr-un colt, sorbind dintr-un ceai si conversand amiabil cu chelnerita. Apoi il observa si pe baiatul blond, care se asezase la masa de langa Mary si scoase ceva din buzunar apoi incepu sa scrie pe un fragment de hartie. Privi aceasta scena cu nedumerire si incerca sa inteleaga ce facea. Poate ca baiatului ii placea de Mary (date fiind numeroasele priviri pe care ii le arunca fetei) si incerca sa ii trimita un biletel de dragoste. Constata cu stupoare ca baiatul se ridica brusc si porni catre iesire. Nereida sari dupa un tufis, incercand sa se ascunda. Chiar o secunda mai tarziu, usa se deschise si baiatul misterios iesi, incheiindu-si roba si privind in jur, de parca s-ar asigura sa nu il vada nimeni apoi o lua la fuga. Ce naiba se intampla aici? Se ridica si privi iar in ceainarie. Mary era acum la masa baiatului citind bucata de hartie si tinand ceva in mana, apoi si ea isi lua roba si iesi.
O vazu uitandu-se in jur….cu siguranta dupa acel baiat. Se hotara sa o abordeze pe fata.
“Mary!” striga Nereida si ii facu fetei cu mana apoi se indrepta catre ea. Fata o privi nedumerita pe Nereida, privi apoi catre obiectul din mana ei si il baga rapid in buzunar. Ii zambi cordial Nereidei si ii facu si ea cu mana. Nereida o invita la “Trei Maturi” sub pretextul ca vroia sa discute ceva cu ea. Defapt nu era un pretext…chiar vroia sa vorbeasca cu Mary. Vroia sa ii spuna despre acel sentiment ciudat care punea stapanire pe ea de cand intrase in Hogsmeade. Vroia sa ii spuna ca o intelege…si ca ar vrea sa fie prietene. Dar oare va accepta?
Localul “Trei Maturi” era plin ca de obicei dar gasira o masa chiar bine plasata in spatele localului, langa semineu. Chelnerita le intreba zambitor ce ar dori sa serveasca si amandoua, parca din reflex, comandara Berezero. Avea retineri in a-i povesti lui Mary tot ceea ce simtea si ceea ce vazuse la ceainarie. O asculta pe Mary povestindu-i despre planurile ei de Craciun, despre cat de mult are de invatat la Hogwarts…si cat de singura se simtea. Aici vroia sa ajunga. Ii spuse ca si ea se simte singura si ca ar vrea o prietena cu care sa vina la Hogsmeade in fiecare an, cu care sa rada si sa povesteasca. Mary o privi cu ochi mari si zambi, mai sa ii dea lacrimile. Se hotara atunci Nereida, sa ii spuna ca vazuse ce se intamplase la ceainarie. Mary lasa capul in jos si ofta. Nereida intelese ca nici Mary nu stia exact ce se intampla. Spre surprinderea ei, Mary scoase din buzunar un medallion si o bucata de hartie pe care o inmana Nereidei, indemnand-o sa citeasca.
Desfacand bucata de hartie se uita iar la Mary, parca asigurandu-se ca are voie sa citeasca. Aceasta dadu incurajator din cap si o indemna iar sa citeasca. Nereida citi cu atentie biletul apoi repetea cu voce tare “Ucenicul Luminii…” dar Mary ii facu brusc semn sa taca. Deci era secret…hmm…si totusi. Cine era acest Ucenic al Luminii. Auzise parca undeva de acest pseudonim dar nu isi putea aminti unde. Ii dadu inapoi lui Mary biletul apoi examina cu atentie medalionul. Parea un medallion obisnuit, dar ambele fete erau sigure ca era mai mult de atat. Alfel nu ar fi fost lasat in grija lui Mary. Dar de ce tocmai ea? Asta nu intelegea nici Mary. Poate a fost coincidenta sau poate….poate ca acel baiat planuise dinainte sa ii lase lui Mary medalionul…altfel ii l-ar fid at Nereidei cand se izbira intamplator. Totul era un mister care urma sa fie descifrat. Nu conta cum si cat de greu va fi. Nereida si Mary se hotarara sa afle ce era cu acel medallion…si sa afle cine era acel baiat.