The Chronicles of The Dresden Sisters

[Hailey Swift]

Cronicile Surorilor Dresden
"When real world is no longer real"



Introducere

Probabil cã nu mã veþi crede, însã tot ce povestesc s’a întâmplat cu adevãrat.
Probabil cã tot nu mã credeþi, însã încã se întâmplã.
Aceastã carte este ca un jurnal. O scriu pentru a’mi aminti pentru totdeauna, pentru ca imaginile sã îmi rãmânã întipãrite în minte, pentru ca dupã 50 de ani, când totul se va termina, sã pot citi aceste rânduri zâmbind.
Totul a început acum 2 ani, când mama ºi tata au decis cã stresul oraºului era deja prea mult pentru noi, ºi au început sã caute o casã la þara.
Peste foarte puþin timp au gãsit una, ce se afla la 270 kilometri de casa noastrã de atunci, ºi în care încã locuiam. Când am auzit eu ºi sora mea mai mare, Bridgette, ne’am revoltat: ea pentru cã tocmai fusese numitã în funcþia de cãpitan al echipei de fotbal la liceul unde învãþa, pentru cã nu vroia sã îºi lase în urmã prietenii ºi pentru cã avea la acel moment un iubit dupã care suspina de trei ani (deºi acel motiv nu a fost enumerat împreunã cu celalalte). Iar eu, eu care la vârstã de 12 ani, la 4 ani de când ne mutaserãm în New York încã nu aveam nici un prieten, eu nu aveam de ce sã mã rãzvrãtesc, însã m’am opus de dragul soraa’mii, care plângea cu zece ºiruri de lacrimi în timp ce vorbea la telefon cu Sean, prietenul ei.
Dupã ieºirea noastrã (a mea ºi a lui Bri), mama ºi tata au reflectat încã o sãptãmâna la decizia fãcutã, timp în care eu stãteam în camerã mea jucând jocuri video sau citind vreo carte, iar sorã mea vorbea la telefon ºi ieºea cu prietenele mai mult ca niciodatã. Îmi amintesc cã la un moment dat, m’am supãrat rãu pe ea pentru cã nu mai stãteam de vorbã ca înainte, în fiecare searã. Acum ea dormea la o prietenã, iar dacã venea acasã, venea prea târziu pentru a mai vorbi ºi cu o mucoasã de 12 ani.
În ultimele zile, mama, vazandu’ne pe mine ºi pe Bri din ce în ce mai triste ºi mai distanþate, l’a rugat pe tata sã ne ducã ºi pe noi sã vedem casa. Poate, poate ne rãzgândeam dacã o vedeam, ºi deºi sora’mea a avut o crizã de nervi, ne’am urcat cu toþii în Mercedesul pentru care tata a mâncat cinci ani la micul dejun pâine cu unt de arahide, ºi am pornit la drum.
Dupã vreo trei ore, cu câteva popasuri pentru pipi ºi alte nevoi (cum ar fi rãul de maºinã al mamei), am ajuns în sfârºit în oraº, unde ne’am oprit pentru niºte burgeri ºi mai mult pipi. Hey. Bãusem vreo trei litri de apã în maºinã. Logic cã aveam nevoie la toaletã.
Dupã ce am mâncat burgerii, ne’am dus sã ne uitãm prin oraº. Mama credea cã niºte cumpãrãturi aveau sã ne înveseleascã pe mine ºi pe Bri. ªi a avut dreptate. Cel puþin în privinþa lui Bri. Eu nu eram mare fanã a cumpãrãturilor.
Au trecut vreo douã ore pânã sã ne urcãm iar în maºinã, ºi sã pornim spre pãdurea din apropierea oraºului, la 20 de minute de mers cu maºina.
Trebuie sã recunosc cã odatã ajunºi am vrut sã o rup la fugã cât mã þineau picioarele. ªi dupã expresia de pe faþã sora’mii cred cã ºi ea ar fi vrut. Ochii îi erau mari ºi sticlosi, ºi gura întredeschisã (am vrut în acel moment sã spun ceva de genul „Vezi cã intrã musca”, dar mi’am dat seama cã dacã nu vroiam sã mã aleg cu o zi în iad, mai bine tãceam din gurã).
Îmi amintesc cã am fost prima care a spart tãcerea cu un „Wow” sonor, pe care l’am scos fãrã sã vreau în timp ce mã uitãm la casa mare, veche, ce aratã destul de ponositã încât ºoriceii sã îºi fi fãcut cuib prin pivniþã, însã nu destul cât sã arate bântuitã.
Simplu spus: m’a fermecat pe loc. În primul rând, pentru cã era intr’o pãdure. Iubeam pãdurile! În al doilea rând, pentru cã era departe de civilizaþie (în caz cã nu v’ati dat seama, nu eram un copil prea social), iar în al treilea rând... avea o aurã misticã. Atât pãdurea cât ºi casa. De când mã ºtiu am fost fascinatã de mister, fantezie, ºi lucruri în care nimeni nu crede. Probabil cã de aceea nu aveam prieteni.
-Frumos, nu? întrebã mama cu o voce blândã. ªi când te gândeºti cã ar putea fi a noastrã. oftã ea visãtoare.
-NU! rãcni Bri. Nu e deloc frumos! Uita’te la ea! Aratã de parcã s’ar putea dãrâma pe noi!
Bri deschise gura din nou pentru a mai scoate un ºir de injurii la adresa bietei case, dar o închise la loc când vãzut privirile pline de reproº ale mamei ºi tatei.
Sincer, pe mine nu mã deranjau urletele lui Bridgette. Acea casã urma sã fie a noastrã.
Poþi sã spui „WOW”?!




I expect feedback, constructive criticism, and wishes for me to continue my story.

.