The Chronicles of The Dresden Sisters

[Hailey Swift]

Imi pare rau de dublu post, dar n'am rezistat. E 00:15 iar eu pun prima parte. Enjoy!


Capitolul 1:


Se decise: fie cã Bri vroia sau nu, noi aveam sã ne mutãm acolo a douã zi. Iar eu eram mai mult decât încântatã! În sfârºit camera mea. ªi la mansardã! Asta dupã ce fãceam curat.
Mie mi’a revenit sarcina de a sta ºi a scoate totul din pod (de fapt ne’a revenit mie ºi sora’mii, dar tare am avut dreptate când am crezut cã o sã stea afarã pe verandã ºi o sã vorbeascã la telefon) pânã a douã zi, când se întorceau pãrinþii, care urmau sã aducã tot, cu ajutorul unei firme ce se ocupã cu livrarea mobilei din casa veche la noul domiciliu.
Am þopãit pânã în casã ºi am deschis uºa cu un „Scaaaaart” sonor ce mi’a dat fiori pe sirea spinãrii.
„Wow. O sã fie prea tare sã locuieºti aici.” am gândit eu rânjind.
Am decis ca înainte sã merg în pod sã mã uit puþin prin casã. Aºa, sã nu mai stau sã caut bucãtãria când oi avea nevoie.
Am aruncat o singurã privire surorii mele, care acum asculta muzicã, deci nu m’am obosit sã îi zic sã vinã cu mine sã explorãm.
Exploratul era unul din lucrurile pe care îl fãceam amândouã cu plãcere ºi care ne apropia întotdeauna, dar aveam impresia cã nu avea sã o impresioneze pe Bri o casã mare, veche ºi prãfuitã aºa cum avea sã mã impresioneze pe mine.
Am înaintat încet privind mobila acoperitã de cearºafuri mari albe. Vechii locatari, o familie bãtrânã care locuise acolo în urmã cu cinci ani, au vândut casa împreunã cu mobila,
iar agenþia era atât de disperatã sã scape de clãdire încât au inclus în preþ tot, inclusiv scaunele ºi masa de pe verandã, care mã îndoiesc cã ar putea fi folosite din nou.
Am scos cearºafurile învechite de pe canapele ºi fotolii, ºi le’am aruncat în mijlocul camerei de zi, privind cum iepuraºii de praf se ridicau. Am tuºi pe înfundate. Praful nu lãsa prea mult loc de aer curat.
M’am uitat zâmbind de jur împrejur ºi am înaintat spre ceea ce credeam cã este bucãtãria. ªi dacã credeaþi cã bucãtãria ar trebui sã fie mai puþin prãfuitã, you’re so wrong!
Cred cã asta a fost singura camerã din casã care m’a scârbit cu adevãrat. Bine, nu destul cât sa’mi iau la revedere de la burgerii de mai devreme. Am vãzut chestii mai scârboase. Cã atunci când... Dar voi nu trebuie sã ºtiþi asta! Nu încã, oricum.
Înapoi la bucãtãrie. Va amintiþi când am tuºit uºor de la praf? Ei bine, acum m’am înecat de’a dreptul de la mirosul pregnant de mucegai ºi cred cã vechii proprietari aveau o pisicã, pentru cã „Fifi” îºi lãsase lãdiþa în mijlocul camerei. Era goalã, iar conþinutul era împrãºtiat peste tot pe jos.
Mai erau bucãþi mucegãite de pâine pe masã ºi scaune, iar fereastra, spre deosebire de celalalte, nu fusese acoperitã în caz de ploaie, deci lemnul absorbise apa cã un un burete, ºi acum ºi aratã ca unul.
Am tresãrit când am simþit ceva misunandu’mi în josul capului, pe umãr, ºi apoi pe braþ, dar m’am liniºtit. Nu era cine ºtie ce fantomã. Era doar un paianjan slãbãnog care îºi tesese pânzele prin apropiere. L’am luat încet în mânã ºi l’am aºezat pe jos, lasandu’l sã plece.
Mereu mi’au plãcut animalale, insectele, plantele ºi nu am reuºit niciodatã sã înþeleg cum puteau unii oameni sã poarte iepuraºi. Pe tine nu te’ar durea conºtinþa sã ºtii cã ai omorât niºte iepuri nevinovaþi ca sã porþi un guler din blana lor?
Pshyea. Sigur cã nu. Am vãzut o blondã la televizor odatã. A fost întrebatã acelaºi lucru ºi ea susþinea sus ºi tare, cã vietãþile sunt doar jupuite, iar dupã aceea lãsate libere. Sorry, babydoll. Eºti blondã. Nu ne complicãm.
Am lãsat mai încolo gândurile mele miloase faþã de animale ºi am plecat spre baie, care în mod surprinzãtor (!) era mai curatã chiar ºi decât prima camerã. Wow. Omenii ãºtia aveau grijã de baie, dar nu de bucãtãrie? ªi mai spuneau de mine, la vechea ºcoalã, ca eram ciudatã!
Bare’mi bucãtãria mea era sterilã ºi baia era curatã, dar nu destul încât sã poþi mânca direct din closet.
Am ridicat o sprânceana ºi am dus mâna la cap, dar la jumãtatea drumului am lasat’o jos. Unul din nenumãratele mele obiceiuri era sã îmi rãsucesc o ºuviþã de pãr. Pãcat cã l’am tãiat acum câteva sãptãmâni. Un tip de la ºcoalã îmi lipise gumã în el, mai mult ca sigur din rãutate. Am plâns destul înainte sã îl tai. Era foarte lung blond pal, platinat (natural), ºi îl þineam mereu intr’o coadã împletitã dezordonatã. L’am tãiat în baie, cu cuþitul. Nu am vrut sã mã complic cu frizeriþe ratate care habar n’au cum se face un breton.
Acum e scurt ºi în toate direcþiile ºi îl iubesc ca pe ochii din cap.


Feedback an constructive criticism is much appreciated!