The Chronicles of The Dresden Sisters

[Hailey Swift]

Sorry de dublu post. Am promis capitolul 2, well here it is!


Capitolul 2

Mi’am admirat pãrul în oglinda din baie, iar dupã ce am hotãrât cã mai mult narcisism nu pot sã am, mi’am îndreptat paºii spre uºã ºi spre viitoarea camerã a lui Bridgette.
Nu îmi amintesc multe, iar dacã nu îmi amintesc înseamnã cã ori era prea curatã ori prea plictisitoare pentru a fi menþionatã. Tot ce pot sã spun e cã era îndreptatã spre rãsãrit.
Mai erau câteva camere de „inspectat”, dar eu fiind mult prea curioasã, am þopãit pe scãri pânã la mansardã. Viitoarea MEA camerã, ºi de asemenea cea la care aveam cel mai mult de lucrat.
Dupã cum probabil cã aþi observat deja, vechii proprietari lãsaserã în urmã tot ceea ce nu le mai era necesar, incluzând tot ce era în pod. Cutii peste cutii, foi ºi cãrþi, ºi cãrþi, ºi mai multe cãrþi, fotografii vechi fãcute cu polaroid (sunt mare fanã a polaroidului), un cuier vechi din lemn, câteva dulãpioare mici, prãfuite ºi mucegãite, ºi douã cufere mari, roºii, cu gravuri aurii. Au fost lucrurile cele mai frumoase din casã ºi încã le mai am. Înveliºul roºu era din catifea erodatã de timp, dar ce era mai ciudat, este faptul cã gravurile nu s'au ºters. Arãtau ca nou gravate. Le'am ºi vãzut de câteva ori radiind o lumina foarte, foarte slabã.
M’am luat dupã vorba „Ce-i mai bun este lãsat pentru sfarsit” ºi am început cu fotografiile. Primul album avea poze cu o singurã femeie. Cred cã avea vreo 30 - 40 de ani, ºi zâmbea frumos la camerã de fiecare datã. Al doilea era cu aceeaºi femeie. Al treilea la fel. Nu m'am mai uitat la al patrulea pentru cã eram ferm convinsã cã avea în el acelaºi lucru.
Urmãtoarele pe listã au fost cutiile sfãrâmicioase din carton denivelat. Probabil cã le plouase sau ceva de genul. Nici asta nu avea în el cine ºtie ce. Niºte haine drãguþe, puþin cam demodate, ºi un album cu flori presate. Nu am îndrãznit sã ating florile pentru cã arãtau cã ºi cum s’ar fi fãcut scrum doar la adierea vântului, da’ la atingere.
Când am decis cã am inspectat totul (deºi mai rãmâneau dulãpioarele ºi câteva cutii), m’am îndreptat repede spre cufere, care pãreau cã deja mã aºteptau. M’am aºezat în genunchi. Þin minte cum inima îmi bãtea foarte tare, ºi mi’a revenit la normal când am deschis primul cufãr. Mai era o cutie înãuntru. O cutie cu înveliº din piele ºi o încuietoare.
‚Rahat’ am gândit inrosindu’ma la faþã.’O încuietoare?! Da’ ce pãzeºte? Secrete de stat?!’
Râd când îmi amintesc câtã dreptate aveam ºi cât de sarcasticã am fost.
Am luat cutia din cufãr ºi mi’am sucit gâtul încercând sã gãsesc ceva care semãna cu o cheie ‚schelet’ (ºti, cheile alea vechi ºi ruginite, pe care le foloseam acum câþiva ani la uºile claselor din unele ºcoli). Nu am gãsit nimic. Am oftat enervatã ºi ca o ultimã opþiune, am încercat sã o deschid. Nu pot sã înþeleg nici acum de ce nu am fãcut asta de la început. Ce se întâmplã dacã nu încercam? Nu se mai ajungea unde s’a ajuns acum? Rãzboiul nu ar fi avut loc? Tipii rãi ar fi câºtigat? Nu ºtiu. Cert e cã s’a deschis. ªi înãuntru nu erau secrete de stat. Erau niºte schiþe. Niºte schiþe frumoase. Toate înfãþiºau oameni mai mult sau mai puþin. Unii aveau urechi ciudate, sau cozi, sau un nas preaaaa cârn ºi lung pentru a fi totalmente uman.
Alte schiþe înfãþiºau creaturi ciudate, cu ciuperci în cap, sau cu degete din crengi subþiri ºi lungi, unele mai scunde decât un tufiº, altele mai înalte decât un copac.
‚Cine a desenat chestiile astea ori avea mult timp liber, ori nu avea prieteni.’ Mi’am spus, surâzând. Sincer.
Am pus desenele înapoi în cutie ºi cutia în spatele meu.
‚Orice’ar fi, acum e a mea.’
În cufãr mai erau douã sticle de suc goale, ºi niºte pungi de cipsuri antice de care nu m’am atins în viaþa mea. Încã mai sunt înãuntru.
‚ „Twiddle Snacks”? Parcã au dat faliment acu’ o sutã de ani?”
Cred cã cipsurile ºi sucul erau rezerva în caz de urgenþã a femeii. Deºi dupã data expirãrii cred cã „femeia” avea 10 ani când le’a pus acolo.
Am închis cufãrul ºi mi’am îndreptat atenþia spre celãlalt. Cel mai mic. Se spune cã surprizele mari vin în pachete mici, ºi chiar speram sã fie aºa.
L’am deschis mai greu decât pe celãlalt, iar marginea mi’a lãsat o tãieturã foarte micã pe care nu am observat’o decât mai târziu.
Înãuntru erau mai multe cãrþi, în general în nuanþe pãmântii, legate cu sfoarã ºi un fel de agendã cu coperþi groase, verzi, ºi decolorate în unele locuri. Avea lacãt.
‚Da’ ce fantezii are asta despre chei?!’
Am rãsuflat ºi mi’am dat seama cã îmi þinusem respiraþia pânã atunci. Am rânjit. Hei. Dacã a mers pentru cutie merge ºi pentru caiet. Am apucat coperta de sus ºi am încercat sã îl deschid. Am încercat. Nu a mers.
Am scos un sunet de frustrare ºi am lãsat caietul pe jos lângã cutie.
M’am ridicat, mi’am scuturat pantalonii ºi am început sã car cutiile ºi restul afarã, cu excepþia cuferelor.
,Chiar n’am chef azi.’

Feedback and constructive criticism. Pure insults are not welcomed. At least gimme some credit or advice, man!
And sayin' this jus to be cool:
Plagiarism is punishable by law, so don't even try it.
And as far as I know, I'm still a free kid. No jail or juvenile delinquent school for me.