Alice

[Black Rose]

Zilele se scurgeau extrem de greu. Parca minutul devenise ora si ora saptamana. Era abia 16 iulie, trecuse fix o luna de cand Alex o lasase singura pe Alice. O luna in care Alice isi interzisese sa se gandeasca la el sau la cei 5 ani cand au fost impreuna. Isi mpuse asta, era ca si cum si-ar fi facut din cele 10 porunci 11, si asta era prima dintre ele.

Incerca sa-si ocupe timpul cu orice. Stia ca daca mintea ii va ramane neocupata, inevitabilul va avea loc. Incepuse sa deseneze, sa iasa cu fetele – fete pe care timp de 5 ani abia daca le observase. Ii era foarte greu sa se abtina sa nu o prinda de mana pe cea cu care se plimba, sau sa nu inceapa sa isi mediteze gandurile. Banuia, sau stia, ca fetele o barfesc pe de la spate. Probabil ca asa facusera intotdeauna, nu avea de unde sa afle, dar acum cand se trezise din acel minunat vis, cand ajunsese la curda realitate, acest lucru nu putea sa nu o deranjeze.
Desi, daca se gadea mai bine...


„Cui ii pasa? Pot sa creada ce vor, oricum nu voi mai fi aici la toamna.”
O facuse. Adusese aluzia despartirii. Respiratia i se raci si sufletul i se sfasie din nou, incepand sa sangereze. Se arunca pe patul nefacut – in ultima vreme nu ii mai pasa deloc aspectul camerei sau al propriei persoane, doar nu mai trebuia sa arate bine pentru nimeni, nimanui nu ii mai pasa acum de detaliile astea – si isi stranse genunchii la piept. Nu vroia sa planga – sau nici nu putea. Durerea ce o cuprinsese era mult peste plans. Plansul e jalnic, e un mod inutil de a arata ca iti pare rau, e dar un context. Nu, ceea ce simtea Alice acum nu se compara cu asta.

Interiorul ii era sfartecat, distrus pentru totdeauna. Se simtea impartita in doua parti – una care ramasese in ea, si alta care plecase odata cu el – doua parti ce separate initiau moartea.

„Nu, nu moartea” gandi Alice „Ar fi perfect daca as muri, dar nu pot sa mor! Pot doar sa ma tarasc pe aceasta realitate seaca, lipsita de sens, de motivatie, de iubire”.

Incerca sa adoarma. Adormi, imbratisand perna in locul in care acum ceva vreme adormea impratisandu-l pe el. Avusese un somn fara vise, pentru prima data de multa vreme. Visele o bantuiau deasemenea. O faceau sa se trezeasca strangadu-si proprii genunchi la piept, uneori cu zambetul pe buze care imediat ce realiza ca visase se transforma in acea figura indurerata pe care o avea de obicei.

Nimic nu mai e la fel fara el, il uraste, ii e dor de el, are un gol in ea, un vant mai rece decat cel care sufla in jos de pe Yellowknife sufla acum prin ea, lumea e atat de goala si de lipsita de iubire atunci cand nu e nimeni in ea care sa-i strige numele, sa o sarute si sa-i spuna ca o iubeste.