Alice

[Black Rose]

Okay, okay, incerc sa pun posturi mai mari. Desi, eu cand citesc, prefer sa fie "portiile" moderate, ca ma plictisesc daca e prea mult. In fine, ma bucur ca va place de Alice. Intr-un mod mai ciudat, ea inseamna foarte mult pentru mine... Deci, nextul:






Ziua dinaintea plecarii a sosit prea curand. Inserarea a surprins-o pe Alice la birou, citind alene cate-un cuvant dintr-un roman. Nu ii placea cartea aceea, stilul era prea lalait... o facea sa se plictiseasca. Totusi, alesese sa citeasca acel roman pentru ca tot pe acesta il citise si inainte de a treia sau a patra intalnire cu Alex, la inceputul inceputului, cand nu mai putea astepta nicio secunda sa auda soneria usii. Cartea asta era un mod perfect de a pierde timpul, plus ca ii readucea ciudata senzatie de neliniste si framantare impreuna cu golul din stomac si emotiile viitoarei intalniri.

Un cioacanit timid la usa o facu pe Alice sa tresara. Cand mama ei intra pe usa, fata i se umbri instantaneu. Isi propusese sa se poarte frumos cu parintii ei macar acum, ei nu erau cu nimic vinovati pentru ca Alex nu ajunsese la facultatea aia nenorocita din New York. Ei, poate erau vinovati pentru anumite chestii de cand era mai mica, dar asta era altceva.

-Ce faci, scumpo?

-Citesc..., ii raspunse ea amnezic.

O, nu... Acelasi raspuns i-l daduse si acum 5 ani, cand se invartea nelinistita pe scaun cu aceasi carte in mana, si cand fusese deranjata de aceasi mama si readusa la realitate. Doar ca realitatea de atunci era cu totul alta, dar Alice nu vroia sa se gandeasca la alt prezent decat trecutul. In mod straniu, i se parea incredibil de usor sa traiasca in trecut... Descoperi ca poate sa faca aceleasi lucruri ce le facea inainte de acel-moment-din-viata-pe-care-nu-vrea-sa-il-aminteasca si acum.

Mama se aseza pe pat si o privi intrebator pe Alice. Ea se uita la mama ei incruntata

[poarta-te frumos, Alice, mai ai de suportat casa asta si parintii numai...]

-Stii ca maine pleci, sau este nevoie sa-ti reamintesc?intreba cu sarcasm femeia.

Alice statu o clipa pe ganduri, incercand sa-si de-a seama la ce se referea mama ei...

[fraiero, maine pleci de-acasa, dispari, te evapori de aici]

-Ti-ai facut bagajele?

-Inca nu, recunoscu Alice. Vrei sa ma ajuti, te rog?

Impreuna, in cel putin patru ore stransesera cam toate hainele Aliciei, niste carti, jurnalul si o mie de alte maruntisuri. Hm, in doua geamantane au incaput toate.

Dupa miezul noptii cazu ca moarta in pat si adormi pe loc. Peste cateva ore, parintii aveau sa o conduca la aeroport, de acolo va lua avionul spre New York, in 3 ore va ajunge in marea metropola, va lua un taxi spre blocul unde este „garsoniera la 90 $ pe luna”, isi va cunoaste colega de camera, probabil va merge sa-si caute ceva de mancare si se va odihni. In urmatoarele zile va cauta un loc de munca, va incepe cursurile si asa mai departe. Adormi instantaneu cu desfasurarea planului in minte. Inima i se strangea de fiecare data dureros cand se gandea ca acolo nu se afla Alex, ca el va fii la mare distanta de ea si ca nu vor avea nicio sansa sa se reintalneasca. Isi amagi mintea, ca de fiecare data, ca totul va fi bine, ca un miracol se va intampla, ca soarta nu are cum sa fie atat de dura pe cat pare si ca lucrurile vor reveni la starea lor initiala.

O amagire frumoasa, care te face sa dormi linistit, sa visezi lucruri pe care le crezi reale, sa iti spui ca viata merge inainte fara sa te gandesti la lucrurile pe care o impiedica, care iti sopteste aceleasi cuvinte dulci, mladioase si suave la ureche, care te saruta de fiecare data tandru, si exista atata vreme cat existi si tu. Dar peste toate astea, e doar o amagire.