Alice

[Black Rose]

Mersi din nou pentru commenturi.




Ceasul o trezi in dimineata zilei de 18 septembrie. Parintii ei erau mult mai emotionati si entuziasmati decat ea. Inafara de un „Buna dimineata” posomorat nu mai spusese nimic. Nu se simtea in stare sa vorbeasca. Bagajele ii fusesera duse in masina mai devreme. Era gata de plecare. Sau...

Nu o putea face. Nu putea pleca de acolo! Asta ar fi sters orice posibilitate de a-l reintalni! Cu fiecare pas ce-l facea sansa de a-l reavea pe el murea incet-incet. Fiecare secunda conta, ficare metru distanta dintre ei.

Dar nu de asta ii era cel mai frica. Acolo nu ar avea nimic care sa ii dovedeasca ca acesti 5 ani nu fusesera doar un vis. Si-ar putea pierde mintile incercand sa isi dovedeasca ca totul fusese real si sa isi imagineze

[rea imaginatie rea imaginatie rea imaginatie rea imaginatie rea]

ca in viitorul apropiat il va putea strange la piept. Se gandise la acest aspect si seara trecuta, de asta jumatate din bagaje contineau fie ceva de la el fie ceva care sa aiba si cea mai mica legatura cu el. Dar acum senzatia era cu totul alta.

Stand la cativa metrii de masina, lasand ploaia sa-i cada pe fata era pusa in situatia de a alege dintre prezentul ei bazat pe trecut, instabil si cu o falsa calmitate, dar confortabil si primitor si New York-ul, marele si zgomotosul Big Apple, fara urma de el, fara niciun lucru care sa demonstreze ca realitatea ar putea fi alta.

Amintirile sau singuratatea?

Ce e rau sau ce e si mai rau?
Ce isi doreste sau ce este obligata sa isi doreasca?

Niciodata sau pentru totdeauna?

Alice care nu e Alice decat la exterior sau Alice-Moarta-Vie-Care-Vrea-Sa-Para-Ca-Se-Distreaza?



Drumul cu masina parintilor dura mult. Statea pe bacheta din spate, ascultand melodiile lor la casti. Cantecele erau dulci si melodioase, line si visatoare. Fiecare dintre ele ii aminteau de o anumita perioada din relatia lor. In cele din urma ajunsesera la aeroport in jurul orei 11 AM.

Mamei ii dadusera lacrimile la ultima imbratisare a Aliciei, in timp ce tatal o batu puternic pe umar. Ramas bun, imbratisari, saruturi ... Alice ura despartirile! Le promisese ca va avea grija de ea, ca va fi cuminte, ca va invata, ca nu va chiuli, ca nu va face probleme, dupa care venisera promisiunile mai serioase: ca nu va da petreceri nebune, ca nu va incepe sa fumeze, sa se drogheze, ca nu va incerca niciodata sa mearga pe motocicleta, etc.

Avionul decoala. Alice avea loc la geam si privea melancolica cum se indeparteaza de sol.

[cu fiecare secunda, cu fiecare metru te indepartezi, cu fiecare secunda, cu fiecare]

Incerca sa-si ignore sufletul care ii racnea ca vrea inapoi totul: patul ei, camera ei, casa ei, orasul ei, pe el. Incerca sa-si ignore, deasemenea, inima care-i batea nebuneste, din cine stie ce motiv

[e atat de greu sa-ti dai seama?incerca sa vezi mai departe de nori]

necunoscut. Inchise ochii, si-l readuse in minte extrem de clar: fiecare trasatura a fetei, fiecare suvita de par care-i statea mai mult sau mai putin zburlita, fiecare gest instinctiv pe care il facea, totul. Il facu sa vina la ea si sa ii mangaie tandru fata de la tampla la barbie, sa-si treaca mana prin parul ei castaniu inchis si sa-si faca auzita respiratia la urechea ei.

Imaginea creata era atat de clara, reala si linistitoare, incat Alice reusi sa adoarma.

Dupa 3 ore avionul ateriza pe imensul aeroport din New York.





...