Alice

[Black Rose]

Multumesc, din nou, pentru commenturi.




Isi lua bagajele si alerga prin ploaia marunta pana la cel mai apropiat taxi. Soferul o ajuta sa-si puna cele doua genti in spate, si ii deschise politicos portiera. Era un batranel foarte detreaba, observa Alice. Primul lucru anormal pentru New York. Aici oamenii nu sunt politicosi.

Isi scoase din buzunarul paltonului adresa si i-o arata soferului. Aproba tacut si isi facu loc printre aglomeratia de masini.

-Wihell Street?intreba el din senin si Alice ii surprinse o urma de suras pe buze

-Da, e vreo problema?

-Nu, nu, spuse el dezaproband in acelasi timp din cap.

Nu mai spusese nimic tot restul drumului. New York-ul era intr-adevar mare. Varfurile zgarie-norilor se ascundeau in nori, erau zeci de masini pe metru patrat, claxoanari din toate directiile, galagie, nebuneala. Statura aproape doua zeci de minute la un sens giratoriu. Alice urmarea picaturile de ploaie cum coborau pe parbriz. Unele se uneau si coborau impreuna, altele se departau si mai mult. La fel cum unii se uita, altii nu se uita. La fel cum unii se regasesc, altii nu se mai intalnesc niciodata. La fel cum unii se impaca, altii nu. Si la fel cum unii se mai iubesc, altii nu o mai fac.

-Aproape am ajuns, spusese soferul.

Alice tresari. Vazu cum parasisera strada principala, mergand tot mai adanc printre blocurile inalte si darapanate, afundandusera in cartiere incalcite si umbrite. Cum naiba avea Alice sa tina minte cum sa ajunga acasa, da, de acum aici era „acasa”..., prin atatea rascruci de strazi, stradulete si alei?

Masina opri in fata unei stradute care ducea la o fundatura. Erau maxim o suta de metrii de unde parcase taxi-ul si pana unde un zid imens de caramida bloca drumul.

-Blocul tau este ultimul pe stanga, ii spuse el.

-Multumesc, zise Alice, platind si scotandu-si bagajele din masina.

Taxi-ul se indeparta, lasand-o pe Alice in fata acelei alei. Isi ridica privirea si vazu cerul innourat. Blocurile intunecoase, vechi si cu acel aspect darapanat, sumbru ii dadura fiori Aliciei. Desi nu era decat patru dupa amiaza, era foarte intuneric in acel colt de cartier. Isi trase cele doua valize dupa ea.

Se simti ca un soricel prins in cursa. Era ca o capcana acea alee. In stanga si dreapta blocuri imense, in spate o alta strada nepopulata, care ducea la alte strazi la fel de pustii, un al doilea lucru bizar pentru New York: el este mereu aglomerat, in fata un zid gol, simplu, din caramida, pe care erau inscrise cateva desene fara sens. Si blocul ei era chiar ultimul. Daca ar fi fost urmarita – sau ceva de genul asta – nu ar fi avut nicio sansa sa fuga.

[ca o capcana ca o capcana ca o capcana ca o capcana de soareci amarati ca o]

Aproape alerga pana la ultimul bloc. Nu ii placea deloc, nici orasul, nici cartierul, nici aleea, nici blocul, nici nimic. Era prea multa liniste. Zgomotele orasului se auzeau confuz pe fundal, in apropiere nici macar un sunet. I se parea ca cladirile o atintesc cu privirea, ca se holbeaza la ea, ca o intimideaza, ca o descos numai prin simplul fapt ca se afla inconjurata de ele. Geamurile murdare ale blocurilor din jurul ei parca ii suradeau rautacios, aratandu-si coltii.

Statuse cinci minute in fata intrarii blocului ei, sprand sa auda sau sa vada pe cineva. Singuratatea o speriase intotdeauna. Dar nu se auzi nimic, nici nu veni nimeni. Era singura

[intr-o capcana intr-o capcana intr-o capcana ca un soarece prost ce esti, Alice]

si nimeni nu se ivea de nicaieri.

Senzatia aceea, ca era urmarita, vizata, nu disparu nici atunci cand intra in bloc. Mirosea oribil a fum de tigara, mancare arsa si mucegai. Isi spusese ca avea sa se obisnuiasca cu mirosul cu

[dar timpul nu le vindeca pe toate, nu-i asa, Alice? spune, ca tu stii cel mai bine, soarece mic si prost]

timpul.