O picatura de sange intr'un pahar de apa

[Ginny Malfoy]

Special pentru Shery a mea [ ], prima parte din capitolul 1gt;

[center]
Capitolul I

Inceputuri[/center]

Mama este o femeie cu personalitate puternica.
Nu o ridic in slavi… chiar este. Asa se numeste o persoana care invinge orice obstacol, nu? Moartea tatei, foarte multele mele boli, necesitatea de a ne muta permanent… Spre un nou loc, un nou orizont…
Si, am uitat sa va spun, este fotomodel.
~
Am ajuns in Nightey de doua zile. Acum sunt in camera mea, privind’o nerabdatoare pe mama cum imi pune vesnica intrebare “ Cum imi sta cu bluza asta? Cum ti se par pantalonii? “. Intotdeauna am admirat’o pe mama; la cei 34 de ani ai ei, tot de 20 arata.
“Deci?” zise ea, pe un ton cam iritat. Probabil era a doua oara cand spunea asta. Ura sa se repete.
“A?”
“Ce zici, cureaua argintie sau alba?”
Aoleu. Nici nu stiam la ce haine dorea sa puna curea. Cum sa imi exprim parerea?
“Hmm…” M’am prefacut cat am putut ca ma gandesc. De fapt, chiar asa era. “Sincer, nu pot sa aleg. Mi se pare ca cea alba este cam simpla. Curelele trebuie dor sa iti evidentieze talia, nu’i asa?”
Mama zambi. Cred ca deja alesese hainele ce le va purta, dar dorea sa imi testeze – iar – abilitatile de a da sfaturi in privinta imbracamintii. Au urmat cateva momente de liniste – ceva extrem de rar cand e mama langa mine – si am presupus ca iesise din camera, asa ca m’am intins pe pat.
“Ginny! O sa iti sifonezi hainele!” s’a auzit vocea cristalina a mamei, chiar langa mine.
Urma o predica lunga… obisnuita, pot spune. Am privit’o pe drag in timp ce se chinuia sa explice faptul ca materialul tricoului meu se sifoneaza usor, si, intr’un moment de tacere, m’am uitat pe fereastra… E greu sa reintrupez in cuvinte fiorii care m’au cuprins vazand acel oras aproape necunoscut, unde visam sa ajung. Ciudat ca nu simteam fericirea normala ca o dorinta s’a implinit. Totul era invaluit parca de ceata… blocurile, parcul, cerul intunecat... Intunecat? Doamne! Cat de tarziu este! Maine este prima zi de scoala aici, si nici nu am vazut cum trebuie orasul… Decat ascunsa dupa perdeaua ferestrelor mele.
“Ginny.” Ofta mama. “Fii mai vesela, te rog. Doar o sa… iti revezi amicele, nu?”
“Cele mai bune prietene,” am subliniat eu.
“Cele de pe…”
“Da, mama, pe care le’am cunoscut pe net. Si ne’am mai intalnit anul trecut.”
Femeia deschise gura sa mai zica ceva, dar apoi renunta. Adusese vorba de Denisa si Bianca doar pentru a ma inveseli, doar. Nu am chef sa o mai aud cum le critica… Poate, daca le va cunoaste…
In orice caz, nu eram pregatita pentru vorbele sale.
“Nu exista prietene.” Soptise. Vocea ii tremura. Apoi, sunetul usii care se inchide.
“Nu exista prietene.” Am repetat, confuza, cand am ramas singura. Am aruncat o privire ceasului de pe noptiera si am stins lumina. Prin intuneric, auzeam – ciudat de aproape – un cantec… Atat de trist… Despre durere. Sigur l’am mai auzit odata. Undeva… Demult… Dar unde?... Melodia a incetat brusc si s’au auzit pasi. Dupa gratia mersului, mi’am dat seama ca era mama.
Cantecul ma fermecase intr’un mod greu de descris. Era ca un drog. As fi vrut sa il ascult din nou si din nou… Dar chiar eram obosita. Mi’am amintit cuvintele mamei, si am murmurat incet, raspunzand amintirii mele:
“Ba exista.” Am inchis ochii, aducandu’mi aminte de o veche prietena de’a mea din clasa a sasea, care m’a facut de ras in fata intregii scoli din gelozie. “Uneori.”


Ps: Pozele din dormitorul mamei, cele care nu sunt cu mine, o infatiseaza pe ea:
Aici, aici, aici, aici, aici si aici.

~