Alice

[Black Rose]

-Cine e Kevin si de ce vine sa ma vada? intreba deja panicata Alice.

-Nu mai pune atatea intrebari, scumpo, ca degeaba le pui. Ai sa-ti raspunzi singura mai tarziu. Acum ar fi bine sa te imbraci!

Alice se ridica din pat si cotrobai prin valizele ei dupa ceva de imbracat. Avea de gand sa-si aranjeze hainele ei printr-un dulap in cursul zilei de azi, dar avand in vedere ca ziua ii fusese deja planificata de altcineva, se indoia ca mai avea timp si de un lucru atat de neimportant.

Avea dreptate, chiar nu are unde sa fuga. In cel mai bun caz ar ajunge pana printr-o zona mai aglomerata, desi si acolo ar gasi-o Helen.

„Noi”... oare la ea si Kevin se referea Helen? Nu, folosise acest cuvant cu un alt sens, un sens peste limitele rationalului. Alice nu putea intelege si nici nu era sigura ca vroia sa inteleaga.

O, si a intelege este uneori un lucru periculos, aproape la fel de rau ca si a-ti aminti. A intelege un lucru pe care nu trebuie sa il stii sau sa-l fi aflat vreodata este la fel de aminintator ca si cand l-ai injura pe Dumnezeu.

[asa ca, Alice, soricel mic care vrea-sa-stie-si-sa-inteleaga-tot, mai bine stai cuminte; ia lucrurile asa cum vin; de ce-ul poate ucide]

Se imbraca lejer, casual si se indrepta cu pasi alene si cu inima grea spre baie. In ea, ca intotdeauna, apa siroia pe jos. (Helen ii promisese ca va chema candva un instalator.) Fata ii aparu in oglinda alba ca varul, cu cearcane mari. Orice urma de frumusete i se paru ca i se scursese din trup – chiar mai mult decat de pe data de 16 iunie.

Se spala repede pe fata si isi perie parul repede si neglijent. Incerca sa zambeasca oglinzii, dar tot ce reusi fu sa ranjeasca jalnic. Daca se uita mai bine, chiar semana cu un soarece.

Reveni in camera unde gasi patul strans intr-o canapea veche. Incepu sa-si aranjeze lucrurile in dulap, cand un ciocanit la usa o facu sa tresara.

-Keviiiin, acuma viin, se auzi vocea din nou mataita si jucausa a Helenei.

Alice incremeni pe loc. Isi auzi propriile batai ale inimii, dese si apasate, asemeni unei tobe la un cantec alert.

[mai ai aproximativ douazeci de secunde de trait, puneti o dorinta]

Dorinta? Daca ar fi sa-si puna pentru a mia oara o dorinta, ea ar fi aceeasi.

Brusc, totul se opri in jurul ei. Pasii grabiti si saltareti ai Helenei nu-i mai auzea, apa din baie amutise, bataile la usa deasemenea, ea ramase pe loc.

Dorinta? Privind totul in ansamblu, nici macar necunoscutul de la usa nu mai conta pentru Alice mai mult decat un fir de praf. Niciodata nu a crezut in miracole, nici in dorinte implinite, nici in vise care devin realitate. Mereu a avut ceea ce isi dorea.

Acum a venit vremea sa se incredinteze miracolului, sau dorintei, sau visului? Vrea sa se daruiasca acestor abstractiuni necredibile macar jumatate din ea care fusese incredintata trecutului? Sau, cea dintai intrebare: este gata sa faca acest pas?

Oh, lucrurile isi recapatau contururile. Apa se reauzea susurand, usa se deschidea mult mult prea repede, iar bluza din mainile Aliciei cazu. Din hol se auzeau hohotele de ras sarcastice ale Helenei si masculine ale noului venit.

Cu fiecare pas ea este mai departe de el, dar in acelasi timp, cu fiecare pas ei sunt mai aproape de ea!

[crezi in miracole?daca ai avea acum o dorinta ce ai face cu ea?ti-ai salva acum pasarica sau]

„DA, sunt gata sa cred, dar ...”isi racni Alice in gand.

Cu siguranta nu in scopul acela si-ar irosi ea dorinta.

Sirul gandurilor ii fu intrerupt de cele doua persoane din prag.