Magic of Music

[Raizen Isildur]

„De când ști tu sã cânți la pian ?” am întrebat-o eu uimit.

Ea nu mi-a rãspuns. A preferat doar sã se uite la mine șã sã zâmbeascã. I-am zâmbit și eu și m-am așezat lângã ea, pe bãncuța din fața pianului. Am simțit mireasma de trandafiri încã de când am intrat în camerã, însã acum devenise amețitoar de puternicã. M-am încruntat și am și am tras adânc aer în piept încercând sã-mi pun ordine ãn gânduri și sã mã liniștesc. Mã privea, simțeam asta, însã eu o evitam încercând sã-mi aduc aminte o partiturã. Aveam gâtul uscat și parcã tot corpul îmi amorțise în încercarea de a ignora mireasma de trandafiri.

Brusc, am ridicat ambele mâini deasupra clapelor și le-am ținut așa o vreme, de parcã eram un iluzionist ce se concentra asupra urmatorului truc. Apoi le-am coborât fãrã milã asupra pianului, ca un fulger care lovește vârful unui arbore, și am început sã cânt un recviem. [ http://www.youtube.com/watch?v=9-Y7trsjKxw ] Cel mai greu pe care mi-l aduceam aminte. Simțeam atingerea muzicii, cum îmi curge prin vine și mã îmbie cu acel sentiment de împlinire. Uitasem de ea, uitasem cã era acolo, în stânga mea, privindu-mã și zâmbind în continuare. Eram una cu pianul, doar eu și el, singurele entintãți din neant, dintr-un hãu întunecat fãrã început și fãrã sfârșit. Apoi, ea s-a dat mai aproape de mine, și i-am simțit atingerea rece pe umãrul meu. Am tresãrit și am început sã apãs clapele cu mai multã putere, rãzbunându-mã parcã pe ele pentru neputința de care dãdeam dovadã. Apoi... am sfârșit. Ecoul ultimelor note se pierdea nevãzut, ca întodeauna. Și eu pe ce mã mai rãzbun ?