Dispare Dragostea

[Roland Delaney]

Roland nu stia sa minta prea bine, era patetic la a minti, era cel mai ineficient mincinos asa ca nu incerca nimic, nici o sarada. Se duse catre usa, pe care o crease, luase pandantvul fetei si deschise acea usa. Camera era identica nimic schimbat, inafara de un alt scaun la pian. Vroia sa-i mai fac un cadou, sa o invete sa cante la pian. Spera sa reuseasca usor, dorinta lui asta era iar dorinta ei era usor de indeplinit, nu avea de gand sa o paraseasca.

Nu vroia sa o paraseasca, de ea depindea trecerea lui de la mentalul sau la umanitate. Ea reprezenta pentru el, totul. Ea era inceputul umanitatii lui si spera sa nu fie si sfarsitul caci cand ea va muri, si asta era inevitabil, numai daca.............Era un risc extrem, si vroia sa si-l asume pentru ea.

Se duse la pian si o trase si pe ea langa el o asezase pe scaun in acelasi fel in cere o sezase si la el in poala, tot cu suvitele sale de par. Ii luase mainile delicate in a lui si inepe sa cate tinand-i mainile eact unde ar fi trebuit dupa cateva clipe isi puse mainile dupa umerii ei stia sa cante si singura scosese o partitura si titlul era int-o limba nepamanteana, dedesubt scria numele lor vu o inima legandule D-ul ei de R-ul sau.