Darkness is my name

[Roland Delaney]

Ce ar putea fi mai mununat de cat asta.................Se intreba si Roland acelasi lucru. Gandurile fetei se reflectau in mintea lui, el stia ce ar putea fi mai frumos decat o plimbare in doi. O plimbare in doi in locul sau secret din Paris, nu stia sa o duca sau nu, totul era la mana sortii.........Ii veni in minte venetia, sistemul acela complex de canale, gondolele sale si nu statu pe ganduri suprapuse canalele peste schema Parisului. Rezultatul fu un oras pe care il numise Paiena. O combinatie intre numele celor doua orase. Era o joaca nebuna de-a sa nimic nu avea sens din ce facea el, ceea ce insemna ca acea lume avea o existenta limitata pana se farimita deoarece nu exista logica in ea. Ceea ce facuse el era lipsit de logica, exact cum si trebuia sa fie, asa ii placea cand nu avea logica era cel mai bine deoarece nu se obosea cu a explica, era lipsit de sens si atata tot........Casele erau taiate in bucati de canalele vieneze, nimic nu era cum ar fi trebuit sa fie, canalele se blocau in cate un zid, se infund-au, se scufund-au.

Ce il interesa cel mai mult acum era felul in care facuse acea lume, felul in care facea absolut orice si-ar fi dorit ei doi. Totul mle era pe plac, nimic nu-i deranja, persoanele de pe strazi dispareau, flori apareau pe alei, copacii erau toti ciresi infloriti......Nimic de acolo nu era diferit de ceea ce trebuia sa fie......

Cei doi plecara, Roland o plimba pe Deea prin oras ii arata muzeele, axpozitiile de arta, ii facu cunostinta cu cateva dintre creaturile care ar fi trebuit sa traiasca acolo, cele ale caror suflet fusese pastrat in corpul sau....Un centaur, un grifon, un basilisc cu ochi acoperiti, si multe altele.....Nimic nu era periculos deoarece erau fauriti din spirit si nu din materie.

Merse, mai exact vaslise, pana pe o insula, apa din jurul ei era in permanenta rosie iar pamantul insulei era perfect negru, copacii erau acoperiti de niste trandafiri albastri si crini mov, lemnul lor era si el negru, nu era nimic pe acolo inafara de acele lucruri.

Insula celor ce au plecat, asa o numea el, era insula pe care traiau cei care nu mai existau in lumea asta dar nici nu o parasisera cu adevarat. Acolo era toata familia lui, si multe alte fiinte, era chiar si prima fata pe care o iubise el vreodata. In primi sai ani petrecuti in lumea umana se indragostise de o fata o fata care il facuse sa se simta util, il facuse sa inteleaga ca era important pentru altceva decat crime si rautati. In ziua in care si ea a fost ucisa o mare parte din sufletul sau a fost rupta.

Fata statea singura in singura campie verde de acolo cu singurul rau albastru, aceea era campia ei, locul in care numai ea putea sta, locul in care numai ea putea exista, ea si un Ashcroft viu. Vroia sa i-o prezinte pe Deea, ea era fata care era importanta pentru el acum.

Ariadna, acesta e numele fetei, mai bine zis era, pe fremea cand traia. Acum, fiind moarta, era doar un spirit care tinea inca la Roland.

Ariadna ea este fata pe care am avuto in grija si care cu multe suferinte ale ei, mi-a devenit iubita, nu ma pot cai indeajuns pentru a-mi gasi iertarea faptelor savarsite, vroiam sa-ti cer tie sa ma ierti, dupa ce afli ce am facut, mai exact ce i-am dat........

Ariadna cu trupul ei firav de copila se ridica si merse la Deea, nu era prea vorbareata asa ca-i comunica telepatic :

Vorbeste-mi copila, spunemi ce ai patit spre a-l ierta sau condamna pe Roland. Arata-mi ce a facut si sa stii, draga mea fata, nu pot fi mintita caci iti aud si vorbele si gandurile.....Nu poti minti cand vorbesti si cu inima si cu sufletul......Sa stii acest lucru........Astfel vorbeste Roland mereu, cu inima si sufletul