Din confesiunile unei pisici

[Kasumi Mikoto]

Capitolul 2

M-am trezit pela 7:30. Commer era deja trezit de mult. Ba adusese micul dejun, care consta in 6 vrabii, 4 veverite si niste pesti din fantana din centru. Am fost surprinsa. Nu stiam ca lui Commer ii place sa pescuiasca.
-Hai, `neatza! ma saluta el, aparand cu un dita-mai sobolabetele in bot. Dalia, pe toate oasele mele cu maduva, nu pricep cum mananci asa ceva! In toata cariera mea de caine de paza am fost otravit de cinci ori si nu am nimic, dar cred ca tu ai un stomac si mai rezistent ca al meu!
-Pe toate oasele tale cu maduva, asta mananca pisicile!
-Hih, atunci nu vreu sa fiu pisica. Ne miscam de-aici?
Soarele urca pe cer si parcul se aglomera cu bipezi din ce in ce mai mult.
-Hai! am concluzionat eu scurt. Inainte sa se trezeasca o primata evoluata de-asta sa ma ia acasa!
Am plecat. Commer m-a dus la iesirea din oras (lumea se uita perplex dupa noi, ca va dati seama ce imagine si-au format). Apoi a ridicat o ureche in aer si a ramas atent si mut cateva secunde.
-Tre`sa fug! Ma chema Stapanul.
-Din capatul celalalt de oras?! In fine, du-te
Niciodata nu am putut sa inteleg auzul dezvoltat al lui Commer. Adica eu auzeam ultrasunetele prin care comunica soarecii, dar nu din capatul celalalt de oras! Ma rog… Dupa ce am mers niste kilometri buni, am intrat intr-o padure. Era teren abrupt, umed si plin de scaieti, cu niste gropi absolut interminabile! In momentul asta, Commer ar fi zis:”Se vede ca ai fost pisica de apartament!”. Copacii erau asa de desi si aveau frunzisul atat de bogat, incat nu puteam sa vad soarele si sa imi dau seama ce ora e. Uite una din putinele inventii folositoare ale bipezilor: ceasul. Nici macar pasarile nu se invarteau pe aici. Am dat de un bursuc la un moment dat.
-Uuuu, ce-i cu puma asta subdimensionata? m-a luat el peste picior.
-Aaa, nu zau! i-am intrat eu in joc, ridicand o laba si scotandu-mi ghearele.
-Vai! Draga, du-te la pedichiura, zau. m-a pus el la punct, foarte serios, dupa care a disparut.
Replica aia m-a lasat masca. Dupa o secunda m-am desprins de raspunsul bursucului si am plecat de-acolo, inainte, prin padure.
Am auzit un marait.
“caini vagabonzi…Or fi vanand bursuci.”
Maraitul se apropia si am vazut o pereche de ochi.
“SAU PISICI!” Si in secunda urmatoare, cu viteza unei rachete, m-am suit intr-un copac.
Cainele a aparut din tufisuri. Era mare, gri, nespalat, murdar de noroi si plin de scaieti, zgariat pe bot, fara zgarda(deci vagabond) si semana mai mult a lup.
-Mmmm, prrrrranzuul…a marait el, catarandu-se incet in copac, dupa mine.
-Ba fast-food! i-am retezat-o eu, sarind din copac si incepand sa fug, cu o viteza pe care nici nu mi-o puteam imagina. Faceam slalom printre copaci cu 80km/h. Atata fuga in zig-zag ma ametea, dar preferam sa imi pastrez coada. M-am ferit milimetric de un copac, in speranta ca urmaritorul meu se va lovi de el…dar nici vorba sa se intample. Mai incolo, dupa o cotitura stramta, am incercat sa ma ascund intr-o scorbura, dar copacul era batran si putred, eram usor de vazut, iar daca ma prindea acolo, nu aveam sanse sa mai scap de el. asa ca am continuat sa fug. Inafara de faptul ca descopeream prin durere o multime de muschi a caror existenta nici nu as fi banuit-o, de la un timp incepuse sa imi placa sa fug de el. Avand de vreo trei ori greutatea mea si de vreo doua ori marimea mea, pe el il obosea si mai tare urmarirea decat pe mine! L-am auzit maraind departe:
-Jur ca nu mai mananc la fast-food!
Il pierdusem…Si eu ma pierdusem! Obosita, m-am catarat greoaie in cel mai apropiat copac si am adormit instant. Aici coroanele copacilor nu erau asa de dese, si uitandu-ma la luna, mi-am dat seama, inainte sa adorm, ca era ora doua noaptea.
In noaptea aceea nu am visat imagini..,Doar un fond gri si un marait infundat continuu.