Going Under

[Desiree Rose Goth]

http://www.youtube.com/watch?v=B-A-4NQfFRs


Prologue
Come to bed, don't make me sleep alone.
Couldn't hide the emptiness, you let it show.
Never wanted it to be so cold.
Just didn't drink enough to say you love me.

I can't hold on to me,
Wonder what's wrong with me….

Fericirea era un termen destul de cunoscut,insa pentru mine era destul de nefamiliar.Durerea era principalul sentiment pe care il simteam.
“Ma iubeste….nu ma iubeste….”
Am continuat sa smulg inconstienta petalele trandafirului delicat pana m-am intepat intr-un spin.Am privit rana micuta de la degetul aratator timp de cateva clipe lungi.Apoi m-am intors la activitatea mea.
Dragostea este la fel ca un trandafirelicata,dar trebuie sa ai grija cu ea,fiindca inteapa.La fel se intampla si cu mine.
Dar daca cel pe care il iubesti te ignora…ai sta cu cel pe care il urasti,dar care te iubeste?
Am oftat.Era o alegere prea grea pentru mine.Daca ea nu ar fi murit,ar fi fost totul mult mai simplu…
Am trantit brutal floarea in iarba.De ce redeschideam vechile rani,din nou si din nou,pana la nesfarsit?Nu vroiam sa simt durerea,dar chipul ei imi aparea din nou in fata ochilor.Stiam ca pot sa opresc valul de amintiri doar daca vroiam.Si totusi…vroiam sa ma uit mai departe…
Am clatinat din cap.Oare ce era rau cu mine?

Chapter 1-This pain is just so real…
These wounds won’t seem to heal
This pain is just so real
There’s just so much the time cannot erase…

Durerea este intotdeauna reala.Iar amintirile nu pot fi sterse nici macar de trecerea timpului.Secundele trec,ranile adanci raman.
Dar de ce durerea nu inceta odata?Macar sa-si piarda din intensitate?

”-O sa mor,Aasia.”
Avea in ochi o privire bantuita ce ma infricosa,iar ochii ei caprui pareau prea opaci ca sa lase sa treaca lumina si fericirea prin ei.
“-Poftim?!”am urlat eu.
“-O sa mor.Am leucemie de multi ani si eu nici macar nu stiam asta.Nimeni nu banuia asta.Pana acum,fiindca m-ai sfatuit sa merg la doctor.”
Ochii ei aratau ca ea varsase de curand niste lacrimi.
“-Dar…nu se poate,Elena,nu se poate..”,i-am zis eu speriata,insa cu o urma de scepticism in voce.
“-Ba da.Iti amintesti cat de obosita sunt in unele momente?Chestia asta s-a intensificat de-a lungul anilor.Si vezi cat de usor fac vanatai?”
Am clatinat din cap cu vehementa.Insa ea doar ofta si-mi zise:
“-Faptul ca am febra?N-am pofta de mancare?Toate infectiile acelea?Tu chiar nu vezi?”
Vocea ei se pierdu la ultimele cuvinte fiindca isi pierdu stapanirea de sine.Izbucni in plans si-si lasa capul pe umarul meu drept.Am imbratisat-o cu delicatete si am simtit ca si mie imi curgeau niste lacrimi fierbinti pe obraji.
“-A spus ca mai am cel mult doua luni”,planse Elena printre sughituri.”Doua luni.Cum pot sa-mi traiesc toata viata in doua luni,Aasia,cum?”
Eram prea socata ca sa-I raspund.Intr-adevar…cum puteam eu sa-I alin suferinta?

Acela era inceputul sfarsitului.Atunci am aflat ca in curand voi fi fara prietena mea cea mai buna.Imaginea se pierdu intr-un vartej de culori din care iesi o noua amintire:

”-Nu o sa-l gasim”,sopti Elena inecata in lacrimi.
Am continuat sa rasfoiesc in cartea cu numere de telefon recent cumparata.Adevarul e ca pe multi oameni din Iasi ii chema “Popescu”.Un nume destul de obisnuit,insa cu o semnificatie destul de speciala pentru prietena mea.
“-Ai verificat numarul lui mobil de telefon?”am intrebat-o eu.
“-Numar inexistent”,imi raspunse ea deceptionata.
“-Il vom gasi,Elena”,am asigurat-o eu.”Ai incredere.”
“-Dar daca nu?”intreba ea cu un ton speriat si fara speranta.”Daca el nici macar nu va sti ca eu am murit?Aasia…pentru mine,el a fost cea mai importanta persoana care am cunoscut-o!M-a facut sa uit de toate lucrurile rele ce mi s-au intamplat,asta pana a trebuit sa se mute!Si Alex…lui chiar i-a pasat de mine si mie de el!Am fost iubiti,Aasia,pentru numele Lui Dumnezeu!”
Ii simteam disperarea,insa nu puteam sa-I spun nimic ca s-o linistesc.Am ramas cam fara cuvinte.Stiam cat de important era Alex pentru ea.
“-Aasia?”
M-am uitat in ochii Elenei.Puri,ciocolatii,inocenti.
“-Daca nu gasim adresa si eu voi muri intre timp….promiti ca il vei cauta si ii vei spune?”
M-am uitat in continuare in ochii ei plini de lacrimi si am incuviintat rigid din cap.

Iar acesta era ultimul lucru pe care mi-a cerut sa-l fac pentru ea.Speram sa reusesc asta inainte ca timpul sa expire.Bineinteles ca nu stiam ca voi da gres.
O alta amintire prinse culoare in ochii mei:

”-Sa stii ca nu te-am chemat ca sa jucam fotbal”,spuse ea zambind.”Era doar un pretext ca sa vii aici.Mama nu m-ar ierta daca ar afla asta.”
“-Despre ce..?”am inceput eu,dar Elena duse degetul aratator la buze in timp ce ma lua de incheietura mainii.M-a dus la dulapul ei din lemn de stejar si l-a deschis incet.
O multime de obiecte mi s-au perindat inaintea ochilor.Niste adidasi jerpeliti,cateva lumanari parfumate,niste bratari rupte,doua batiste murdare.Pe scurt,o dezordine la fel de mare ca in camera mea.Eu si Elena semanam atat de mult,in atat de multe privinte.
Dintr-o data,prietena mea slobozi un geamat si se prinse cu mainile de partea stanga a abdomenului.Avea dureri,fara nici o indoiala.
“-Stai jos!”am indemnat-o eu in timp ce o asezam cu grija pe pat.”Tu chiar nu poti sa iei niste medicamente?”
“-Am…luat”gafai ea.”Dar durerile…cresc…nu cred ca mai am mult,Aasia.Aproape au trecut cele doua luni.”
“-Nu spune asta”,i-am zis eu hotarata.”Mai ai timp.Si apropo,de ce nu faci un tratament sau ceva de genul acesta?”
“-Ti-am mai zis”,spuse ea ironic”,nu se poate.Boala este in faza terminala.”
“-Exista tratamente,totusi?”am intrebat cu speranta.
“-Sigur ca da.Dar sunt foarte scumpe.Si oricum,nu vreau sa iau totul de la capat.Nu din nou.”
I-am aruncat o privire incruntata.
“-Deci tu nu vrei sa traiesti”,i-am aruncat-o eu fara sa ma gandesc.
“-Sigur ca vreau sa traiesc!”sari ea enervata.”Nu mai trage toate concluziile stupide.Hai sa-ti arat….motivul pentru care te-am chemat.”
Vroiam sa-I mai spun cate ceva,dar privirea ei infocata ma domoli.Elena scoase din toate lucrurile ingramadite in dulap un fel de carnetel negru,mai mare,si o bratara din ata maronie,de care atarna un fel de scoica neagra.
“-Bratara am luat-o din Grecia”,imi explica ea.”Oricum…”
Elena se opri din vorbit si imi inmana obiectele.Am ignorat-o si i-am zis ironica:
“-Nu e ziua mea,Elena.”
“-Aasia,ia-le.Acum”,imi zise ea amenintatoare.
Mi-am dat ochii peste cap si am inceput sa examinez bratara.
“-Aia nu e pentru tine.E pentru Alex”,imi zise ea cu greutate.
Am facut ochii mari si fata adauga:
“-Daca il gasesti.”
“-De ce mi-l dai acum?”am intrebat-o eu nedumerita.”O sa-l gasim,stii bine.”
“-Tu o sa-l gasesti”,ma corecta ea.”Am presimtirea asta.Vroiam sa i-o dau de ziua lui,dar daca a plecat…”
Elena se stramba,lasa capul in jos si nu-si mai continua propozitia.Am lasat bratara pe pat si am inceput sa ma joc cu copertile carnetului.
“-Si inca ceva….”,continua Elena.
“-Depinde.”
“-Ala e un jurnal”,spuse ea,aratand cu capul spre carnetul din mainile mele.”Jurnalul meu.Ai grija de el.”
“-De ce mi-ai dat jurnalul tau?”am intrebat curioasa.
Elena paru sa ezite o clipa.
“-Vreau sa-l citesti abia dupa ce mor”,spuse ea,evitand sa-mi raspunda la intrebare.”Imi promiti?”
M-am uitat derutata in ochii ei scanteietori.
“-De ce sa-l citesc abia dupa ce mori?”
“-Promite-mi doar,Aasia.Fara intrebari,te rog.”
“-OK”,am bombanit eu.”Abia astept.”
Fata ei se incrunta,dar ea rosti calma:
“-Abia astepti sa mor?”
Au trecut cateva momente pana sa fac conexiunea dintre cele doua propozitii.
“-Oh.Scuze.Din nou.Nu mi-am dat seama.Mereu spun lucrurile nepotrivite,la momentul nepotrivit.”
Elena ranji.
“-Mi-am dat seama.Cine te cunoaste mai bine decat mine?”

Exact…cine ma cunostea mai bine decat ea?Si cine o cunostea pe Elena mai bine decat mine?Eram doua parti ale aceluiasi suflet.

Era de datoria mea sa fac asta,dar daca m-as fi privit acum cativa ani intr-o oglinda a viitorului nu mi-as fi crezut ochilor.
Aveam pe mine niste blugi prespalati,un tricou negru,o jacheta si nelipsitii mei tenisi.Imi tremurau mainile;doar era sfarsitul toamnei.Eram stresata si nervoasa,ca un vulcan gata sa erupa.Imi aminteam foarte bine ziua aceasta:era ziua fatala.
Eram obosita si ma durea ingrozitor spatele,insa ziua abia incepuse.Aproape fugeam pe strazi fiindca era 12:47 si cu siguranta aveam sa intarzii la scoala.Injuram cat de tare puteam in gand:in fond,de ce dracu a trebuit sa ma fac reprezentant Avon?!
In sfarsit am deschis usa de mahon si le-am salutat pe doamnele de acolo.Exact cand ii inmanam banii pe care trebuiau sa ii platesc urgent,mi-a sunat telefonul Nokia.Am iesit din incapere si m-am uitat pe ecran sa vad cine suna.Elena.
“-Alo?Elena?”am intrebat eu.
“-Nu…nu Elena…mama ei…”,raspunse vocea de celalalt capat al firului.
“-Ce s-a intamplat?”am zis eu cu un nod in gat.
“-E Elena”,zise ea suspinand printre lacrimi.”Nu mai are mult si te cheama..”
“-Unde e?”am intrebat eu cu respiratia taiata.
Trebuia sa ma misc rapid;telefonul meu vechi aproape se descarca.
“-La Spitalul Judetean,etajul 2…”
Atunci apelul s-a intrerupt.Nu m-am uitat sa vad daca am apasat eu din greseala vreun buton sau daca mobilul murise de la sine;pur si simplu alergam in continuare,cu lacrimi in ochi.


Stateam acolo si o priveam cum moare,iar fiecare bataie a inimii ei rasuna tot mai incet in camera.Imi era frica sa pierd ultima ei rasuflare,frica sa las amintirile cu ea sa se scurga precum un suvoi de apa.
“-Nu muri”,am soptit eu inecata.
Ea isi intoarse fata palida inspre mine si ma privi cu ochii ei caprui stinsi.
“-Nu exista moarte”,zise ea sfarsita.”Doar un nou inceput.”
S-a obisnuit la gandul ca va muri,un concept pe care eu nu-l voi privi niciodata.Daca moartea era acceptabila…de ce exista atat de multa durere?De ce ea respira cu suspine intretaiate?De ce incerca sa nu tipe?De ce… a facut Dumnezeu atata suferinta pe lume?De ce oamenii ce vor sa se sinucida traiesc,iar cei care pretuiesc viata mor?
De ce ea,Doamne?De ce ea?Fusese atat de plina de viata si atat de optimista.Iar acum,viata ii era curmata intr-un mod brutal,exact cand ajunsese la punctul ei culminant.
Insa ea mai vroia sa adauge ceva inainte de sfarsit.
“-Aasia…stii…mi-ai fost ca si sora pe care nu am avut-o niciodata.Ma bucur ca te-am cunoscut si apreciez tot ce ai facut pentru mine.”
Facu o mica pauza si pe urma continua:
“-Sa nu-ti para rau de mine.Niciodata.Exista multe suflete ce merita mai multa compasiune decat mine.”
In ultima vreme vorbea atat de melancolic,de parca ar fi vrut sa amplifice durerea.Insa,uneori,am depistat dupa valul acesta gros de tristete pe fata cu care am jucat fotbal timp de sapte ani.Aproape ca Elena mea,pe care mi-o voi aminti mereu.Iar acum…ea parasea lumea aceasta.
Respiratia ei era din ce in ce mai inceata si bataile inimii ei se auzeau mai incet.De data aceasta,Elena face un efort pentru a vorbi:
“-Stiu ca vei plange dupa aceasta.Stiu ca iti va fi greu.Si tie,si parintilor mei,dar sa nu plangeti tot timpul dupa mine.E o pierdere de vreme.”
Cuvintele astea aproape ca m-au facut sa izbucnesc din nou in plans.Era pe patul de moarte si glumea?Atat de mult se sacrifica pentru mine?
“-E timpul…”,sopti ea,iar o lacrima I s-a scurs din coltul ochiului drept.
“-Nu,Elena…”,spun eu speriata.Eram luata pe nepregatite.Nu putea…chiar acum.”Nu pleca,Elena!”am avertizat-o eu.”Nu pot sa te pierd acum.”
“-Striga pe cineva”,spuse ea incet,fara pic de aer in voce.
Am tipat dupa o asistenta si dadeam sa ma duc sa caut pe cineva,dar Elena ma prinse de incheietura mainii.
Era o priveliste ingrozitoare;in acea secunda ochii ii erau iesiti din orbite,iar fata era mai palida decat a unui cadavru.Isi dadea sufletul in fata mea.
Exact cand ma gandeam cum sa fac durerea ei sa inceteze,fata se relaxa,iar ochii ii sclipeau de bucurie si incantare.Totul parea sa radieze in jurul ei;pentru o clipa am uitat cine eram si de ce stateam acolo.
Insa privelistea din fata mea nu avea nimic uman.Era mai mult.Elena semana din ce in ce mai mult cu un inger.In timp ce ultima ei respiratie i-a iesit din corp,am auzit-o spunand:
“-E gata,Aasia.Nu mai e durere,nu mai sunt lacrimi.Sunt libera,libera de tot ce exista.”
Apoi ingerul a inchis pentru totdeauna ochii.

Acela fu momentul cel mai greu pentru mine.Cand am realizat ca ne nastem,crestem,ne indragostim si pe urma murim.Ca viata isi batea joc de noi,de fericirea noastra.
Culorile s-au adunat intr-o ultima amintire:

S-a dus.S-a dus pentru totdeauna.
Nu stiam ce fusese mai greu:catifelele negre ce se plimbau printre scaune,un inger iluzoriu asezat intr-un cosciug micut,mormantul acoperit de frezii si trandafiri,citatul de pe mormant,aroma de moarte.Persoana pe care ma bazam s-a dus spre locuri mai bune.
Dar nu inainte ca sa-si spuna ultima ei dorinta.
Imediat ce am ajuns acasa,m-am napustit la dulapul pe jumatate deschis si am inceput sa azvarl toate lucrurile pe jos.Am luat bratara si am simtit-o printre degete,cum se unduia,amintindu-mi de ce mai aveam de facut.
Elena a spus sa deschid jurnalul dupa ce ea va fi murit.Am rasfoit infrigurata carnetul pana ce am ajuns la ultimele pagini.Se parea ca acolo lasase ceva pentru mine.

Pentru prietena mea,

“Sa nu plangi cand greul vietii te apasa,
Sa nu lasi tristetea sa te cuprinda
Cand eu nu sunt prin preajma.
Sa nu lasi ura sa-ti cuprinda sufletul tau pur,
Caci eu mereu voi fi undeva in jur.
Cand timpul trece si durerea te cuprinde,
Sa nu uiti de legaturile noastre stralucinde.
Nu plange daca timpul trece nepasator,
Deasupra ta,precum un nor,
Caci dupa furtuna vine un curcubeu
Ca zambetul dupa lacrimile varsate mereu.”
Pentru tine,cu dragoste,Elena.

Am simtit cum niste lacrimi fierbinti imi inaintau pe obraji si am scapat jurnalul din maini.

Un sunet strident m-a trezit din somnul meu agitat.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Ok....sper ca v-a placut
Promit ca de data asta fac capitole mult mai mari
Si pentru cei care pot sa-si iroseasca 30 de secunde din viata pretioasa...puteti sa va uitati si pe blogul meu aici:
http://blacklov3emo.wordpress.com/
(din nou....scuzati-ma ca imi fac publicitate )
Si guys...nu va jenati sa comentati pe aici.Lucrez la ficul asta inca din ianuarie