Going Under

[Desiree Rose Goth]

Chapter 2- I've got to breathe

http://www.youtube.com/watch?v=UZjf9C6atT4

I won't be broken again,
I've got to breathe
I can't keep going under…

Deci urasc viata fiindca e un vis…iar visele raman vise.
In acest moment,cel mai mult uram telefonul ce imi suna la picioare.Un sunet enervant,nu unul delicat,ca la acele mobile de ultima generatie.Telefonul meu Nokia-vechi de vreo 4 ani- continua sa sune cu un tarait enervant,de imi venea sa ma urc pe pereti.Prima oara am vrut sa il arunc pe geam.Insa apoi m-am gandit ca eu,cu mana mea,am pus alarma sa sune.Pur si simplu,am apasat butonul de terminare apel si m-am trantit inapoi pe perna,sub plapuma.
Am gemut si mi-am pus capul in maini.Era normal ca o persoana sa viseze amintiri dureroase?Mi se parea cam sadic sa mi se intample asta de 3 ori pe saptamana.Nu putea sa aiba Dumnezeu putina compasiune fata de mine si sa termine totul?
Mi se inchideau ochii.Tot ce vroiam era sa uit totul si pur si simplu sa alunec in somn…
Si atunci alarma telefonului se declansa din nou.
“-GATA,AM INTELES MESAJUL!”am urlat eu disperata,trantind mobilul pe podea.In mod uimitor,zgomotele s-au oprit.
De acum eram prea treaza pentru a adormi la loc si prea in alerta pentru a ma calma.M-am ridicat fara chef din pat si m-am uitat in oglinda la chipul meu.Aveam cearcane mari sub ochii mei albastrii-argintii,iar fata mea era palida si fara expresie.De obicei evitam sa ma uit in oglinda,dar azi chiar vroiam sa vad cat de groaznic arat.
Am tras rapid pe mine un tricou si niste pantaloni de trening si m-am indreptat spre dulap ca sa-mi iau caietul si cartea de matematica.Am deschis brutal usita si pe podea a cazut o bratara din ata maronie de care era legata o scoica.
Am oftat cu amaraciune si am privit-o timp de cateva clipe,amintindu-mi de ce trebuia sa fac.Apoi am inghesuit inapoi ata delicata pe o etajera.
“Nu au trecut nici doua luni de la moartea ei”,am meditat eu,in timp ce ma pregateam sa-mi scriu temele.Se parea ca timpul trecea cu adevarat,in ciuda ratacirilor intentionate pe care le facea.Chiar si pentru mine trecea.
M-am gandit si la faptul ca Elena vazuse doar 14 ani lumea aceasta,lumea celor vii.Si era incantata de fiecare data cand iesea in natura,ascultand cantecul vrabiilor si simtind iarba sub talpi.Si eu as fi fost suparata sa pierd toate aceste lucruri.Insa ea a preferat sa moara,in loc sa-si lungeasca suferinta cu medicamente.Si oricum,ar fi trait cel mult sase saptamani in plus.
Am apasat in continuare stiloul delicat pe foaia cu patratele si am facut o pata imensa,albastra.Am sters enervata cu picul greseala si apoi m-am concentrat din nou pe scrisul temei.Unii ar putea spune ca in clasa a-7-a matematica e simpla;eu insa as zice “lua-ar dracul”.Uram faptul ca trebuia sa ma scol in fiecare zi la sapte dimineata ca sa ma gandesc la calcule complicate.Uram faptul ca acesta era invatamantul romanesc.
Am oftat.Mereu ajungeam la partea in care ma plangeam de tara unde ma nascusem.
Vroiam sa fiu in bratele lui,ca sa uit toate necazurile mele.Sa-I simt aroma de mosc si trandafiri salbatici ce adie in aer.Sa ma uit la zambetul adresat mie si la ochii aceia verzi in care ma inecam adesea.
Din pacate,el nu avea aceleasi sentimente fata de mine.Ghiceam asta in privirea lui.
Am oftat si o lacrima a cazut lin pe incheietura mainii mele.Am privit-o timp de cateva clipe:miracolul unei picaturi de apa ce curge delicat din ochii cuiva cand e trist sau furios.Pentru mine,cel putin,asta era definitia micutului cristal lichid.
Mereu mi-am dorit ca numai momentul amurgului sa existe.Momentul cand noi eram impreuna.Momentul in care eu il priveam si inima imi batea nebuneste,reverberand si prin varfurile degetelor.Acea clipa in care eu simteam cum viata tresalta in mine.
Am oftat si am revenit cu picioarele pe pamant.De prea multe ori imi lasam imaginatia sa o ia razna in momentele cele mai proaste.
“Sunt o fiinta ciudata”,am soptit eu in gand.Nu suportam niciodata realitatea.Preferam sa o impletesc cu vise si sperante,in manunchiuri complicate,pana ce imi iesea un happy-end.
Orele se scurgeau incet in clepsidra timpului.In clipa in care ceasul arata 11.30,mi-am luat ghiozdanul negru pe umar si am iesit din casa.S-a produs o schimbare majora acum doua luni,cand Elena murise;inainte avusesem cat de cat chef de scoala.Acum insa,simteam doar focul mocnit ce punea stapanire pe mine si ma obliga sa privesc rece si logic toate lucrurile din jurul meu.
Aerul rece de februarie mi-a biciuit fata in clipa in care am iesit afara.M-am uitat fara entuziasm la noroiul din jurul meu,gandindu-ma la tenisii mei noi-nouti.Am pasit cu grija primii cativa metri,pana la poarta.Din reflex,am aruncat o privire rapida si la casa lui,sperand in adancul sufletului ca voi vedea un semn ca era prin jur.Dar aerul din jur ramase livid,fara sa fie intrerupt de salutul lui nepasator.
Am continuat sa merg saltand pe strada…sau era o carare?....in fine,nu era pietruita,ci ajunsese doar un amestec de noroi.M-am infuriat din nou:nu puteau sa faca aici,in Botosani,o strada normala,pe care sa mergi normal,fara sa fie nevoie sa te manjesti?O frunza zbura pe o adiere langa picioarele mele,dar eu nu o simteam.Eram prea furioasa.
In tramvai,am incercat cu chiu cu vai sa curat cu un servetel noroiul ce se adunase pe talpa tenisului meu drept.Doi baieti ma fluierara batjocoritor,insa eu le-am aratat dispretuitoare degetul mijlociu.La urma urmei,m-am invatat cu metoda aceasta.
Avusesem acum multi ani un suflet inocent,de copil.Insa toata bunatatea a fost parca stearsa cu un burete,lasand locul rautatii si egoismului.Am suspinat,gandindu-ma la vremurile trecute,cand bucuria mea reprezenta afectiunea parintilor si prietenia unei fete care acum nu mai era….
Iar acuma intreaga mea lume era formata de un baiat cu ochi verzi ce nu imi spunea “Te iubesc”…

~~~~~~~~~~~~
Yep....ma scuzati...mie mi se pare destul de mic si neinsemnat