Impossible dreams

[Bell Evans]

Bell fu intrerupta de aparitia neasteptata a lui Alice. Nu o deranja deloc, o considera ca o prietena foarte draguta, si avea nevoie de cineva in clipele acelea. Sa nu fie singura, doar cu oglinda si amintirile ce devenisera vise imposibile. Incercand sa faca o conversatie, Bell intreba:
"-Alice, tu ce vezi cand te uiti in oglinda?"
"-Ii vad pe toti cei care imi sunt dragi, dar departe de mine. Parintii, bunicii, verisorii si cea mai buna prietena Incuiata. Dar tu ce vezi?" zise Alice, zambind.
"-Eu ma vad in bratele bunicului meu, dar din pacate e doar o amintire pentru ca el nu mai este printre noi" raspunse Cercetasa, cu o urma evidenta de tristete in glas. Simtea ca lumea i se prabuseste, ca tot ce construise pana atunci se clatina asemeni unui castel din carti de joc: toata pacea in care incercase sa'si invaluie sufletul si perdeaua trecutului pe care o arunca din cand in cand asupra celor mai frumoase amintiri din viata ei, toate erau acum spulberate de imaginea fericita a unui vis imposibil. Nu vroia sa redevina slaba si vulnerabila, cum fusese ani intregi dupa moartea lui, dar erau momente ca acesta in care durerea pur si simplu nu'i mai incapea in suflet. Nemairezistand, lasa cateva lacrimi sa cada peste obrajii palizi. Alice nu le observa insa, iar fata le sterse cat de discret putu. Nu vroia sa o intristeze si pe ea, dar mahnirea ei era mult prea evidenta..