Maybe...

[Tora Chang]

Cap IV - O noua speranta Partea a II-a

Ramasesem singura. Era asa de liniste. In padure se auzea o bufnita care de-abia se trezise. Pe cer aparusera mii de stele. Parca s-ar fi auzit soptind intre ele. Luna veghea asupra mea si a intregului peisaj. Din focul odata inalt mai ramasese doar jaratec. Mai lumina foarte putin. Era un piesaj de vis.
Cineva iesi din pensiune. Se indrepta inspre foc. Cand aproape ajunse am aflat cine era persoana misterioasa. Era Andrew. Cand ma vazuse ramase surprins.
"Inca mai esti aici?"
"Da... Era prea frumos ca sa plec." Vocea mea era visatoare.
"Off..." Tensiunea se simti in acel oftat.
"Ce s-a intamplat... cu Lola?" M-am chinuit putin sa spun ultimele cuvinte. "Parea suparata."
"Da... Ne-am despartit."
In sufletul meu ceva a scaparat.
"Ce s-a intamplat?" Eram ingrijorata. Parea foarte suparat.
"Cred ca pur si simplu nu eram potriviti unul pentru celalalt."
"Oh... Imi pare rau!" Si chiar imi parea.
"Nu trebuie sa-ti para. Adica nu e vina ta. Nu ai facut nimic."
Am ramas tacuti o vreme. Stateam pur si simplu si ne uitam la jaratecul ramas. Intr-un final el rupse tacerea.
"Ce patise-si mai devreme? Pareai foarte suparata!"
"Aaa... Da. In legatura cu asta. Imi pare rau. Nu eram in apele mele."
Ma simteam prost. Nu trebuia sa ma port asa.
"Nu-i nimic. Atata timp cat te simti mai bine..."
Ma uitam absenta spre foc. Afara se facuse frig. Pielea mi se facuse ca de gaina. Pe langa asta incepuse sa bata o briza usoara dinspre padure. Am inceput sa tremur.
"Tremuri! Cred ca ti-e frig! Ce ti-a venit sa vii doar in tricou?"
Si-a dat jos hanoracul si l-a pus pe spatele meu. El ramasese doar intr-o bluza cu maneci.
"O, nu! Nu e nevoie! Si in plus iti va fi tie frig!"
"E in regula."
Se uita la mine si zambi. Arata fermecator. Jaratecul ii lumina fata dandu-i o alura calda. Pana la urma am cedat si m-am imbracat cu hanoracul lui. In scurt timp m-am incalzit. Am inceput sa povestim lucruirle amuzante din viata noastra.
"Tin minte ca odata eram in autobuz. Langa mine era un tip care imi facea "Ochi dulci". Cand a trebuit sa cobor m-am impiedicat pe scari. Baiatul a inceput sa rada. A fost asa penibil. De atunci merg mai mult pe jos."
A inceput sa rada.
"Chiar te-ai impiedicat?"
"Da... Din pacate. Acum e randul tau.
"OK! Dar nu e asa de amuzant. Deci. Eram acasa la un prieten. La un moment dat ne-am hotarat sa comandam o pizza. Ne-am ales-o dintr-un meniu onlinesi, nu stiu cum, eu a trebuit sa dau comanda. Deci, am sunat si am spus ce vreau. Am spus adresa si numarul de telefon, cand centralistami-a spus ca valoarea comenzii era prea mica. Atunci m-am panicat si m-am blocat. Incercam sa vorbesc cu prietenul meu dar femeia aia imi tot zicea : "Domnule... Domnule! Alo!". Asa ca am inchis."
Am avut un moment de retinere, dupa care am izbucnit in ras.
"Oau... Asta e mai rau decat la mine."
"Cred ca da."
"Aaa... Cat e ceasul?"
"Nu stiu. De ce?"
"Pentru ca aproape toate luminele sunt stinse. Cred ca ar trebi sa intram de acum."
"Da. Din pacate!"
"Poftim?!"
"Nimic..."
Am intrat in pensiune. Holul era pustiu. Nici macar receptionista nu mai era. Am urcat la etaj, incercand sa facem cat mai putin zgomot. Am ajuns in dreptul usilor noastre.
"Mersi ca mi-ai inveselit seara! a spus el."
"Credema... A fost la fel si pentru mine."
"Ei bine... Noapte buna."
"Noapte buna."
Pentru un moment a parut ca vrea sa se apropie intr-un fel, dar a renuntat foarte rapid. Am intrat amandoi in camere. Am mai privit odata inapoi prin micul spatiu ce mai ramasese, dupa care am inchis usa.
Alice si Monique erau in pat si dormeau. M-am uitat la ceas. Era 12:00. Oau. A trecut asa de mult? Am inceput sa ma schimb in pijamale. Mi-am dat seama ca hanoracul lui Andrew era inca la mine. Era prea tarziu ca sa il duc. Am decis sa il dau in dimineata urmatoare. L-am pus pe spatarul unui scaun. M-am bagat in pat. Eram franta. Dar ca de obicei nu am putut adormi imediat. Am stat cred ca jumatate de ora si m-am gandit la acel moment al lui de ezitare. Oare ce semnifica?

E foarte penibil stiu.