Impossible dreams

[Alice Morris]

Nu vroia sa o intristeze si pe ea, dar mahnirea ei era mult prea evidenta..

Atât de evidentã încât Alice o observã ºi ºopti:
-Îmi pare sincer rãu...ºtiu ºi eu cum e...de asta îmi place sã vin aici...de obicei o vãd doar pe veriºoara mea...de care mi-e foarte dor de când...ºtii tu, dar acum se pare cã îmi lipsesc mai multe persoane decât de obicei.
Bell încerca sã-ºi revinã ºi-ºi întoarse privirea cãtre oglindã.
-Mi-e atât de dor de el, zise aceasta încercând sã-ºi opreascã lacrimile.
-ªtiu cum e...nu ºtiu dacã te consoleazã...dar, eu mereu am crezut cã veriºoara mea are grijã de mine...de sus. ªi, bãnuiesc cã bunicul tãu nu ar vrea sã plângi...nu ar vrea sã te vadã suferind...ar vrea sã îþi continui viaþa...dar cu amintirea lui aproape.
-Cred cã, probabil ai dreptate, zise Bell. ªi mie îmi pare rãu pentru veriºoara ta...ºtii, suntem cam în aceiaºi situaþie...din pãcate...
-La mine e valabil tot ceea ce þi-am zis þie, zise Alice privind acum spre oglindã. Uneori mi-e dor de ea...ºi pozele care le am cu ea nu se miºcã. ªi vin aici...o vãd atât de plinã de viaþã, exact cum era ea...
Veriºoara lui Alice stãtea acum în oglindã, în spatele ei. Era la fel de frumoasã ca totdeauna, cu pãrul blond prins într-o coadã împletitã, ºi cu un zâmbet pe faþã...