Impossible dreams

[Bell Evans]

Bell statea in continuare in fata oglinzii, uitandu'se pierduta la ceea ce ea numea o amintire devenita vis imposibil. Imaginea bunicului ii facea sufletul sa tresara de fiecare data cand arunca o privire spre ochii lui verzi, dar tristetea era inlocuita curand de nefericire. Nu vroia sa uite aceste amintiri, pentru ca erau cu siguranta mai mult decat frumoase, dar rememorarea lor ii aducea de fiecare data un sentiment asemanator cu prabusirea lumii personale. Era ca si cum nu ar mai fi avut Soare. Da, Soarele sau personal disparuse pentru totdeauna, iar acum ramase ca o planeta singura, invartindu'se in directii gresite, nemaiavand cine sa o indrume pe calea cea buna.
"-Alice, de ce a murit verisoara ta?" intreba Bell, incercand sa uite o clipa de propria suferinta.
"-Pai, a avut invaginatie intestinala si boala a fost descoperita mult prea tarziu pentru a se mai face ceva" raspunse Astropufa, si lacrimi dureroase cazura in valuri pe obrajii ei. Bell regreta ca o intrebase un asemenea lucru, stia ca va starni doar o tristete de nedescris, dar nu putu decat sa incerce sa imbuneze situatia. Se apropie de Alice, si o lua in brate.
"-Stiu ca iti este greu, si eu simt la fel" murmura ea.
"-Dar mi'e foarte dor de ea" spuse Alice, printre sughituri de plans.
"-Stiu, dar si tu ai spus ca verisoara ta nu ar trebui sa te vada intristata din cauza mortii sale, trebuie sa iti amintesti lucruri frumoase" sopti Cercetasa, dar nici ea nu credea ce spune...