Si totusi...

[Dragos Diggory]

Noaptea acoperise deja domeniile intr-o patura intunecata. O luna plina domnea deasupra peisajului iar turnul ochilor-de-soim se odinhea in armonia intunericului dominat de raceala.
Dragos se trezi brusc in patul sau. Acelasi vis, dintotdeauna. Nu inceta sa-l urmareasca niciodata. Si de ce? De ce nu putea pur si simplu sa dea totul uitarii? Pentru ca nu poti uita lucrurile cele mai nobile din viata ta. De aia! sopti el, cu un oftat nervos. Se ridica si pleca incet din camera. Lua un hanorac pe el, adidasi si bagheta. Porni pe holul intunecat si ajunse deja in fata usii de la intrare inainte sa-si dea seama unde merge.
Pasi in lumina rece a lunii, indreptandu-se spre lac. Super! se gandi el, o baie sigur ma va ajuta. Se dezbraca de hanorac, si se arunca in apa rece. Ii ingheta instantaneu toate simturile, dar mintea inca era concentrata pe imaginea ei. Iar visul nu-l lasa nicidecum in pace. Hotari ca lipsa oxigenului devenise deja suparatoare, asa ca iesi la suprafata. Oberva cu stupoare ca cineva il privea de pe malul lacului. Ochii mari in care se reflectau razele lunii se uitau la el, usor infricosati.
"-Bell??" intreba el, confuz daca fiinta din fata lui era adevarata sau doar rodul imaginatiei.
"-Chiar eu" sopti ea.