Si totusi...

[Bell Evans]

"-Ai facut mai mult rau". Cuvintele iesira fara sens, mai mult ca sigur era constient de lucrul asta.
"-Stiu" sopti Dragos, plecandu'si privirile.
"-Si daca sti de ce mama naibii ai facut'o??????" se gandi Bell in sinea ei, dar nu lasa cuvinele sa se articuleze. Raspunse doar cu un mic oftat.
"-Bell, stiu ca nu am nicio scuza si ca sunt un mare prost pentru tot ce am facut. Dar totusi, am pretentia sa ramanem prieteni" zise Dragos, uitandu'se la ea. O noua privire se citea in ochi.
"-Dragos, te rog lasa'ma acum. Nu gandesc liber si nu as vrea sa spun ceva care te'ar rani" sopti fata, ridicandu'se. Tranti usa in urma ei lasandu'l pe Dragos in intuneric.
Incepu sa fuga, speriata ca baiatul ar putea veni pentru a doua oara la ea. Nu vroia sa il supere, dar avea vaga senzatie ca nu se va lasa asa usor, in ciuda spuselor sale. Iar Stefan, nu trebuia sa afle asta. Rose! murmura Bell. Ei pot sa'i povestesc, dar asta abia maine, cand se va trezi.
Se intoarse brusc din drumul spre Turnul Cercetasilor. Era mult prea nelinistita pentru a adormi, si mai era si luna plina. Cobori scarile de marmura, ajungand din nou afara. Privi decorul albastru al cerului, care se desfata in lumina blanda a lunii palide. Stelele straluceau linistite, incercand sa tina companie noptii fumurii.Lacul isi odihnea oglinda in raceala aerului, iar varfurile copacilor din Padure se unduiau incetisor in vanticelul slab.
Cu pasi mici, Bell porni spre lac. Se aseza la malul apei, privind pierduta cum valurile mici se sparg de mainile ei inghetate. Un sunet slab de pasi se auzi in spatele ei, iar fata intoarse nelinistita capul..