Si totusi...

[Bell Evans]

In timp ce Bell ramase singura pe malul lacului. Cateva lacrimi calde se desprinsera de pe obrajii ei, cazand pe suprafata lucie a lacului. Cateva unde mici se creara la atingerea margaritarelor, dar disparura in neant in urmatoarele secunde.
Plina de remuscari si resentimente, fata isi aducea aminte franturi din conversatia cu Rose si sarutul lui Dragos. Oare de ce o deranjase atat de mult? Pana la urma daca stateai sa te gandesti, nu era chiar mare lucru. Insa faptul ca o fortase, asta reprezenta problema. Ofta incetisor, dupa care se gandi la ce ar fi facut Rose daca era in locul ei. Mai mult ca sigur i'ar fi tras o palma, eventual si o injuratura. Dar Rose era Rose, iar ea era ea. Nu putea sa copie stilul surorii sale, pentru ca amandoua erau unice in felul lor.
O respiratie sacadata ii dadu de veste ca Rose se intoarse. Avea in mana un hanorac albastru, gros.
"-Ia!" spuse Rose, inmanandu'i haina. Bell o imbraca numaidecat, incepand sa se simta mai bine.
"-Mersi" murmura Bell, incercand sa'si calmeze bataile inimii. Gata, trecuse totul.
"-Bellyshor, imi vine sa merg la Dragos si sa'i zic vre'o doua. Nu pot sa cred!!!!!" incepu Rose sa se agite, dar fata o intrerupse repede:
"-O sa taci, pentru ca eu te'am rugat" murmura Bell, ridicandu'si privirile de pe oglinda apei..