Si totusi...

[Bell Evans]

Bell se ridica si porni cu pasi marunti spre castel. Nu prea avea idee ce are de gand sa faca, cert era ca Rose deja se alarmase. Veni in spatele ei si o prinse de mana. Incercand sa nu se gandeasca la ironia situatiei, Bell se intoarse si dadu ochii cu sora ei.
"-Ai de gand sa'mi spui si mie unde pleci???" intreba Rose.
"-Vreau sa ma plimb putin..singura" spuse Bell.
"-Ok, dar ai grija" ii striga Alice.
Rose se uita urat la ea, nu putea ceda atat de repede.
"-Sigur nu vrei sa vin cu tine???" insista cercetasa, dar Bell plecase deja.
Incepu sa se plimbe pe coridoarele imbracate in intuneric, lasandu'si gandurile libere. Dragos nu vroia sa o piarda. Si totusi, era om. Toti gresim, nimeni nu e perfect. Incerca sa isi scoata din minte scena, lasand loc amintirilor frumoase. Toate plimbarile de la Beauxbuttons, serile in care o consola ca va ajunge curand inapoi la castel, ca isi va revedea sora si prietenii. Chiar si vorbele frumoase pe care le spuse despre Stefan. Nu putea uita toate acestea pentru un sarut. O facuse sa se simta foarte aiurea, dar acum ca statea si se gandea mai bine, realiza ca poate fi iertat.
Ajunse in cele din urma la concluzia ca baiatul merita o adoua sansa. Gresise, dar regreta. Se indrepta repede spre holul de la intrare, incercand sa fie atenta la orice sunet de pasi.
In cele din urma, o silueta lunga se ivi pe oglinda de marmura din fata ei.
"-Dragos?" murmura Bell, iar o pereche de ochi curiosi o privira indelung.
"-Credeam ca te'ai culcat" raspunse baiatul.
"-Nu puteam dormi, dar tu unde ai fost??" intreba Bell, coborand treptele ce ii trimiteau fiori reci in tot corpul..