Cand soarele apune pe vecie

[Bell Evans]

Era seara. Un cer plumburiu inunda domeniile cu lumina sa palida, lasand luna imensa sa se odihneasca in decorul trist. Un vanticel cald scalda aerul in mireasma de iarba proaspata, iar varfurile copacilor din Padurea Interzisa se unduiau in ritm de vals deasupra oglinzii inghetate a lacului.
Bell colinda holurile pustii, incercand sa scape de amintirile ce o chinuiau din nou. Vroia sa fie linistita, sa vorbeasca cu cineva. Dar nu cu Rose sau Isa, ci cu un alt fel de persoana.
Mergand la intamplare pe coridoarele incetosate, vazu usa ce se deschidea spre Sala Armurilor. Gandindu'se ca nu a fost niciodata acolo, intra in incapere, acompaniata de un scartait incurajator al usii. I se infatisara sute de siruri de armuri, care straluceau in lumina blanda a catorva torte aninate la intamplare pe decorul peretilor sumbrii. Bell se indrepta spre cea mai apropiata statuie, dar pasii sai se oprira sovaitori cand cineva deschise usa in urma ei..