Cand soarele apune pe vecie

[Bell Evans]

"-Stiu" sopti Bell, schitand un mic zambet. Toata lumea ii spunea asta, desi era greu de indeplinit. Amintirile o urmareau pretutindeni, iar frica de a pierde si alte persoane dragi salasluia adanc in sufletul ei.
"-Sigur te simti bine?" intreba Ichi, cu un ton ingrijorat.
"-Acum da" murmur cercetasa, ridicandu'se.
"-Unde ai de gand sa pleci?!" intreba baiatul, privind'o curios.
"-Nicaieri, doar ma uit la armuri" raspunse Bell, zambind.
Se plimba printre sirurile de armuri ce straluceau vag, intr'o lumina sidefie ce patrundea prin geamul prafuit. Mii de bucati de metale se odihneau in linistea mormantala a incaperii. Fata parcurse aproape o jumatate din lungimea camerei, cand un zgomot asurzitor de otel lovit de pamant se auzi din celalalt capat.
"-Ichi???" intreba aceasta, speriata.
"-Sunt bine, doar am rasturnat o armura" raspunse o voce amuzata.
"-Off, off, si ziceam de mine ca sunt cea impiedicata" sopti fata, razand.
Se indrepta spre partea opusa a incaperii, unde il vazu pe Ichi prins sub un morman de fier.
"-Sigur esti bine?" intreba ea, ajutandu'l sa se ridice.
"-Da, doar am agatat cu cotul armura" spuse baiatul, razand.
"-Neatentule!!" chicoti Bell.
"-Neatent, neatent, dar cum reparam noi dezastrul asta?" ofta incet.
"-Rezolv eu" spuse Bell, dupa care sopti Reparo! iar armura reveni la forma initiala.
"-Super!" spuse Ichi, privind admirativ opera lui Bell.