Cand soarele apune pe vecie

[Bell Evans]

"-Ok, imi explici si mie de ce m'ai adus aici??" intreba Bell, chicotind.
"-Pai nu stiu, pur si simplu am avut senzatia ca suntem urmariti" raspunse Ichi.
"-Dar vreau inapoi, la armuuri" se planse Bell, pe un ton copilaros.
"-Bellyshor, Bellyshor" rase Ichi, ridicandu'se si indreptand o mana calda spre ea.
"-Mergem inapoi?" intreba Bell, plina de speranta.
"-Dap, daca asa vrei" spuse Ichi, razand.
Plecara din camera de zi a Cercetasilor, indreptandu'se spre Sala Armurilor. Pe drum intalnira cativa boboci care se dadura in calea lor, ca speriati de bombe.
"-Asa eram si eu in anul I??" se intreba Bell, confuza.
"-Poate" chicoti baiatul.
"-Adica, sincer nu imi aduc aminte sa fi fost asa sperioasa mereu" spuse Bell.
"-Dar chiar daca te cunosc de putin timp, imi pari o fire retrasa" replica Ichi, admirativ.
"-Stiu, imi place sa ma rup cateodata de crunta realitate si sa imi petrec timpul singura" medita Bell, gandindu'se la numeroasele clipe de singuratete petrecute in patul din Turnul Cercetasilor.
Ajunsera pentru a doua oara in aceeasi zi in Camera Armurilor, si deschisera usa cu un mic scartait.
"-Asa, inapoi la armuri" chicoti Ichi.
"-Daa!!" spuse Bell, razand.
Incepura sa se plimbe din nou printre sirurile de armuri care straluceau sensibile, insotiti de lumina sidefie a lunii..