Cand soarele apune pe vecie

[Alice Morris]

Incepura sa se plimbe din nou printre sirurile de armuri care straluceau sensibile, insotiti de lumina sidefie a lunii când scârþâitul uºii se auzi din nou ºi cei doi se întoarserã speriaþi pentru a o vedea în dreptul uºii pe Alice.
-Vai, tu erai, rãsuflã Bell uºuratã. Ce faci aici?
-Mi-ai luat cuvintele din gurã, zise Alice uimitã. Bunã Ichi! adãugã aceasta observându-l pe bãiat.
-Nu, pe mine nu mã bãgaþi în seamã. Pot sã mã prefac cã nici nu sunt aici, râse el sarcastic.
-Nu e nevoie, rãspunse Alice râzând. Dar voi pe bune, ce faceþi aici?
-Pur ºi simplu facem o vizitã, rãspunse Bell. Dar tu? În ultimul timp nu mai ai somn sau ce?
-Nu chiar. În plus, vroiam sã mã mai uit la armuri, mi se par fascinante. Vouã nu?
-Ba da, rãspunse Ichi imediat. Mã mir cã dupã ce am dãrmat armura, tot întreagã a rãmas.
-Aþi dãrmat o armurã? întrebã Alice impresionatã. Respectele mele! adãugã ea, provocând hohote de râs.