Cand soarele apune pe vecie

[Bell Evans]

Bell ii lasa pe cei doi singuri, incepand sa cutreiere sirurile de armuri invaluita in propriile ganduri. Mai auzea franturi din conversatie, dar nu le dadea prea mare atentie. Ichi era o persoana foarte cumsecade, desi il cunostea de putin timp.
In timp ce se plimba, observa o armura cu o inscriptie abia descifrabila pe ea: Cand soarele apune pe vecie, lacrimile sunt in zadar, iar speranta se ineaca in oceanul disperarii.
Cat adevar in cateva cuvinte sopti Bell, gandindu'se la intelesul profund al scrisului usor arcuit ce stralucea in lumina palida a noptii. Nu dura mult si armura prinse viata in fata ei, deschizandu'si partea anterioara si invitand'o sa paseasca in lumea ei.
"-Haide, nu iti fie teama, nu musc!" spuse gramada de otel, in timp ce Bell pasea sovaitoare in tunelul luminat de raze verzui.
"-Ciudat" spuse ea, in timp ce pasii ii erau ghidati spre puntul luminos de la capatul tunelului. Intra intr'o camera frumos aranjata, in stil antic: lumina verzuie dadea mobilelor un soi de personalitate, in acelasi timp simpla si misterioasa. Patul cu mici coloane delicate o impresiona in mod subtil, parca invitand'o sa se lase purtata pe bratele unui vis frumos. Oglinzile mari, cu rame de mahon si llemn de trandafir, alaturi de un balansoar vechi ca cel al bunicului completara aspectul magic al incaperii.
Nemaistand pe ganduri, se vari in patul cu baldachin si trecu aproape instantaneu in lumea viselor. Se vazu intr'o poenita, acoperita de o cupola azurie, unde norii se deplasau cu o incetineala regeasca. Bunicul o tinea de mana, si'i vorbea in timp ce mergeau, dar ea nu pricepea nimic. Cu toate ca nu simtea nicio oboseala, avea impresia ca mergea de ore intregi, iar norii pareau inghetati in universul cerului. Ceea ce o linistea insa era blandetea mainii ce o tinea pe a ei, iar uneori o strangea usor. Numai bunicul ei avea stilul acesta de a'i spune cat o iubeste, prin mici strangeri de mana afectuoase. Era un fel de limbaj secret adoptat de el..cuvintele nu'si aveau rostul. Dar deodata, vocea lui se pieru in neant, iar Bell inalta ochii spre el, insa nu zari pe nimeni, iar mana ce trimitea fiori de liniste in corpul ei disparuse.
Se trezi speriata, ridicandu'se din pat cu o viteza uluitoare. Sub lumina verde, glaciala si plina de tacere, visul continua sub aparentele realitatii. Cuprinsa de o spaima ce ii dadu intreaga fiinta peste cap, Bell ramase multa vreme nemiscata, ca o statuie, fascinata de intensitatea fricii cuibarite in sufeltul sau. Niciun efort al memoriei nu putea sa'i aminteasca minutele de fericire, doar amintirea nedeslusita a mainii blande si puternice in care isi cuibarise propria mana ii mai ramanea.
Hotari ca facuse o greseala sa vina aici, desi nu regreta intru totul. Visul fusese aproape de realitate~un lucru frumos are mereu un sfarsit. Iar cand soarele apune pe vecie pentru cineva, nimic din ce ai face nu l'ar putea aduce inapoi.
Se intoarse pe acelasi drum, iesind din armura si cautand cu priviri infrigurate siluetele celor doi prieteni. Insa fu trezita din cercetare de scartaitul incetisor al usii, pe care intra Rose.
"-Bellyshor??" intreba ea.
"-Rose!" tipa Bell, aruncandu'se in bratele surorii sale. Era singura persoana de care avea nevoie in acele momente. Singura care o intelegea si era capabila sa'i fie alaturi mereu, zi si noapte, pentru totdeauna..

OOC: Rose, continua tu ><