The last chance

[Bell Evans]

Capitolul 8 – Linistea de dupa furtuna

Trecusera deja cateva zile de la incidentul cu Daniel, iar viata mea incepu sa’si reintre in tipare. Dupa un week’end agonizant in care am stat singura in camera mea si am plans ore in sir, luni a venit cu o zi insorita ce facu oceanul de ninsoare sa straluceasca incurajator.
Am coborat repede la micul-dejun, hotarata sa nu intarzii la scoala. Chiar simteam ca innebunesc daca mai stau in casa, asa ca rasetele de la parter imi dadura de banuit.
“-Lisa, de ce te’ai trezit asa devreme?!” ma intreba tata, privindu’ma atent.
“-Devreme?! E 7.45, trebuie sa ajung la liceu, si am mate prima ora. Proful mereu urla la mine ca intarzii” am spus eu, usor indignata.
“-Lisa, e vacanta dintre semestre, nu trebuie sa mergi la scoala” imi zise mama, aruncandu’mi o privire ingrijorata.
Clar! Despartirea de Daniel imi provocase mai mult rau decat ma asteptasem. Eu mereu stiam cand sunt vacantele, numaram zilele pana ce soseau.
“-Atunci, cred ca merg in camera mea” am soptit, indreptandu’mi pasii spre scara.
“-Stai asa, vrem sa’ti propunem ceva” spuse tata, zambind.
“-Ce??”
“-Ai trecut prin clipe grele in utlima perioada si ne’am gandit ca ti’ar prinde bine niste clipe de relaxare” spuse mama, venind in spatele meu.
“-Nu vreau sa plec din oras” am mormait eu.
½-Nu ti’ar placea sa mergi intr’o vizita scurta la bunici? Cum mergeai vara, poti sa mergi si iarna. Sunt dornici sa te primeasca la ei” spuse tata.
Bunicii de la tara erau evadarile mele in timp de vara. Liniste si pace, era un vis frumos ce se termina doar cand incepea sa sune telefonul.
“-Sunt de acord!” am spus eu, pe nerasuflate.
“-Perfect! Cred ca poti pleca dupa-amiaza asta” imi spuse tata, fericit.
Am zbughit’o spre camera mea, cu inima stransa. Vroiam sa petrec ziua asta cu Josh, dupa tot ce se intamplase in ultima perioada. Dar perspectiva unei evadari la tara ma tenta mai mult. Putinele mele bagaje fura gata, dupa mult timp. Pentru ca mintea imi era mult prea distrasa ca eu sa ma gandesc la ce imi trebuia.
Am stabilit sa nu iau laptop’ul cu mine, eram bolnava de atata Internet, asa ca am apelat la cateva carti si vesnicul MP4u.
Drumul cu masina a fost relativ scurt. Priveam absenta peisajul ce fugea sub ochii mei pe langa fereastra aburita. Iarna inca era regina in orasul nostru, acoperind totul cu mantia sa inghetata. Dar cerul era senin ca o floare de miozot, iar soarele crud arunca slabe palpairi.
Ajunsa la bunici, am fost intampinata cu o voie buna ce mi’a adus zambetul pe buze. Bunicii erau niste oameni minunati, care ma iubeau si ar fi fost in stare sa faca orice pentru fericirea mea.
Am urcat treptele din lemn de soc spre camera de la etaj, unde stateam eu. Mi se infatisa o incapere prietenoasa, cu un semineu in care ardea un foc vesel. Caldura emanata ma invalui intr’o senzatie protectoare, asa ca mi’am dat haina si fularul jos si m’am trantit pe pat. Am inchis ochii si am incercat sa adorm, dar organismul meu era mult prea tensionat.
Un zgomot enervant se auzi din buzunarul hainei abandonate pe un scaun si am realizat ca era telefonul. Dar vroiam sa fiu singura, mai mult ca sigur era Ash sau mama, sa intrebe daca am ajuns cu bine. Aveau sa’i sune pe bunici, deci nu avea rost sa raspund eu.
Dupa jumatate de ora m’am hotarat sa ies la o plimbare. Am luat un pulover gros din valiza si i’am spus bunicii ca plec. M’a privit usor ingrijorata si am recunoscut ochii mamei, care erau si ai mei. Licarirea aceea protectoare se pare ca era o mostenire de familie.
Am iesit din casuta palida, acoperita de zapada si m’am indreptat spre paduricea din spate. Era o priveliste superba in timpul verii, miile de pasari te fermecau iar sunetul greierilor seara semana cu un concert. In timpul iernii insa era altfel, total diferit. Vraja micului zavoi te acapara intr’o capcana de pustietate. Aveai impresia ca sutele de crengi ale molizilor se uneau deasupra ta, impodobite cu perle de gheata si te tineau prizoniera.
M’am asezat pe un trunchi doborat de copac si mi’am lasat mintea sa zboare aiurea. Luna noua incepea sa se arate pe candelabrul intunecat, seara facandu’si loc in peisajul imbratisat de gerul iernii.
Umbrele trecutului imi bantuiau linistea sufleteasca, iar cateva lacrimi calde se scursera pe obrajii biciuti de ger. O tristete asemanatoare cu luminisul parasit de mantia calduroasa a verii ma cuprinse brusc, daramandu’mi toata rezistenta pe care ma chinuisem sa o afisez in ultima perioada. Pentru ca imi era greu, desi vroiam sa par Super-Woman. Si ceea ce ma durea cel mai tare era faptul ca Josh ma ignora. Ashley ma suna de foarte multe ori pe zi, la fel si ceilalti colegi. Dar el se comporta de parca nimic nu s’ar fi intamplat. Era in universul sau, inchis intr’o cupola ce semana cu a mea. Doar ca a lui era construita pe o temelie de adevar, rezistand la incercarile vietii. Pe cand a mea se prabusise dupa prima lovitura. Nu stiam de ce nu vorbea cu mine, pentru ca inainte era foarte sociabil. Ma suna de multe ori, ieseam afara si discutam.
Un gand macabru mi se strecura in sufletul cuprins de panica~Daca Josh ma ura pentru faptul ca am fost cu Daniel!? Mintea mea spuse un “nu” categoric, dar cine stie?! Trebuia sa fac ceva, sa aflu ce se intampla. Simteam ca explodez daca nu vorbeam cu el. Un dor fierbinte imi inunda toata fiinta, amintindu’mi albastrul ochilor sai in care ma pierdeam de fiecare data cand ma invaluia in privirea lui blanda, sau raceala mainii care o tinea pe a mea in clipele grele.
Eram hotarata! Aveam sa ma intorc in casa bunicilor si sa il sun. Chiar daca nu mi’ar fi raspuns, aveam in gand sa il sun de mii de ori, pana cand ar fi injurat telefonul si mi’ar raspunde.
Pasii mi’au fost purtati in mod inconstient spre locuinta bunicilor, pana m’am trezit in fata usii. Am zambit usor si am apasat manerul clantei. Inauntru am fost intampinata de un miros dulce de cozonac.
“-Te’ai intors tarziu, Lizzy. E aproape ora 10” imi spuse bunicul. Cum Josh ma alinta “Ly”, asa bunicii ma alintau “Lizzy”. Lisa era un nume practic cand venea vorba de porecle, eram chiar incantata de asta.
“-Imi pare rau, nu am vrut sa va ingrijorez. Eu urc la mine in camera” am murmurat eu, in timp ce bunica imi iesi in cale.
“-Lizzy, telefonul tau ne’a scos din minti! A sunat de mii de ori, cine te cauta in halul asta?!” chicoti ea, in timp ce inima mi se stranse de emotie. Poate era Josh! Poate isi facea griji pentru mine. Poate inca ma mai iubea!
Am fugit pana in camera de la etaj si am scos telefonul din buzunarul hainei ce ramase pe scaunul de langa semineu. 7 apeluri ratate, dintre care ultimul era de la mama. Am oftat incetisor si m’am asezat pe pat. Dezamagirea isi facu loc in locul fericirii de adineaori, dar totusi am apasat butonul de “apelare” iar mama raspunse imediat.
“-Lisa, unde iti tii telefonul ala?!” intreba ea, suparata.
“-Scuze, dar am fost sa ma plimb si nu l’am luat cu mine” am soptit eu, simtindu’ma vinovata.
“-Josh a sunat de sute de ori la noi acasa, spunea ca tu nu raspunzi la telefon. E foarte ingrijorat, fa bine si suna’l!” imi spuse ea, dupa care inchise.
In acel moment am simtit o caldura cuprinzandu’mi corpul, iar in secunda urmatoare m’am uitat la celelalte apeluri. 6 dintre ele erau de la el. Fara sa mai stau pe ganduri, am apelat numarul la care ma gandisem toata dupa-amiaza, iar vocea calda de care imi fusese atat de dor ma intampina cu o soapta din care reiesea acelasi dor pe care il simteam si eu..

___________
Asa, mii de scuze..aveam impresia ca am pus deja capitolul asta, si ma refeream la celalat ca mi'a placut cum a iesit asta e cam najpa