In cautarea fericirii

[Matt I. River]

Avand in vedere ca acesta este primul meu fic si eu nu prea am talent la chestii destea... Nush..ce a iesit a iesit Voi decideti daca va place sau nu Asta e..

Numele meu este Matt I. Carter si sunt pe cale sa va povestesc o întâmplare care m-a schimbat complet. Obiºnuiam sa nu preþuiesc îndeajuns acest miracol, care este viata si astfel am decãzut mult. Pana când cineva mi-a arãtat calea. Dar am spus deja destule. Daca sunteþi cat de cat interesaþi sa îmi ascultaþi povestea, ei bine…

Capitolul I ~ Intalnirea

„Eram un simplu angajat la o firma de mare succes din Anglia. Dar nu pentru mult timp. Chiar daca îmi vedeam visul cu ochii nu puteam spune ca aveam tot ce îmi doream. Slujba mea îmi aducea destui bani incat sa duc un trai acceptabil. Aveam mulþi prieteni care mã acceptau aºa cum eram si îmi cereau sfatul in orice situaþie mai delicata in care se aflau. Seful meu dãdea semne ca vrea sa mã promoveze si sa mã punã in fruntea echipei tehnice la GSS. Acolo as fi creat noi planuri, as fi venit cu idei pentru a dezvolta firma si as fi fãcut toate acestea in fata unui calculator, cu o ceaºca mare de cafea sau ceai si niºte covrigei nu prea sarati. Si totuºi eram nefericit. Nefericit pentru ca ºtiam ca pot mai mult, dar rãmâneam la acelaºi nivel, nefericit pentru ca mã gândeam la trecut si remuºcãrile mã înghiþeau, nefericit pentru ca inca nu gãsisem dragostea adevãrata…
Nu mi-am dat seama ca totul avea sa se schimbe in acea zi mohorâta de septembrie. Mã trezisem ca de obicei la ora 6:25. Fãcusem dusul de dimineaþa, îmi bãusem cafeaua si înghiþisem in sila micul dejun. Totul pãrea normal. Mi-am insfacat servieta si am ieºit pe uºa, nu fara dificultate pentru ca inca nu mutasem cutiile din fata acesteia (cutii pline de tot felul de prostii cum ar fi jocuri video, pe care le pãstram inca de la 14 ani, aparate de radio stricate, pe care îmi era pur si simplu prea lene ca sa le repar si fel de fel de alte lucruri).
Lumea de afara mã întâmpina cu zgomot si cu câteva picãturi fine de apa. „Se pare ca o sa ploua” mi-am zis eu ridicându-mi capul spre vãzduh. Uram ploaia.
M-am urcat in maºina, am rotit cheia si am pornit pe autostrada. 5 minute mi-au trebuit sa îmi dau seama ca voi intarzia la munca in acea dimineaþa. Coloana lunga de maºini începea de la intersecþia 2 si þinea cam pana in centrul oraºului. Ce se întâmpla? De obicei nu existau probleme de genul asta in oraº. Nu puteam ramane pe loc, trebuia sa mã miºc aºa ca mi-am lãsat maºina intr-o parcare subterana si mi-am continuat drumul pe jos.
Era deja ora 8:30. Întârziasem jumãtate de ora la munca si deja acumulasem o cantitate însemnata de nervi. Tot uitându-mã la ceas nu am vãzut persoana din fata mea, care se îndrepta in direcþia opusa decât când a fost prea târziu…
In timp ce mã aplecam sa ii ridic cartea si îmi ceream iertare o voce cristalina mã fãcu sa raman cu mana la jumãtatea drumului:
-Stai liniºtit, draga domnule. Nu e nevoie sa te scuzi. Eu sunt cea care ar trebui sa isi ceara scuze. Nu ar trebui sa citesc in timp ce merg pe strada.
Am ridicat privirea, uºor intrigat ca un om putea avea o voce atât de melodioasa si pura. Dar am greºit când am crezut ca era om. Eu eram un om, nedemn intr-un fel sa privesc o fãptura atât de minunata si frumoasa, insa ea era un înger. Numele fetei era Lauren Parker.

Toata ziua nu am putut sa mã gândesc decât la ea, la chipul ei delicat si la vocea ei ca un un clinchet de clopoþei. Abia seara târziu mi-am dat seama ca acea zi nu fusese una obiºnuita si ca in sfârºit, dupã atât de mult timp, eram fericit inca o data…

Am început sa ieºim împreuna si dupã a patra întâlnire mi-am dat seama ca e ceva mai mult decât o atracþie intre noi. Mi-am dat seama ca o iubeam, o iubeam cu adevãrat si am crezut ca si ea simþea acelaºi lucru.
Si iatã-ne, dupã doar doua luni de la prima întâlnire, in acea zi întunecata, eram casatoriti iar eu eram in sfârºit fericit cu adevãrat. Nu mai priveam viata ca pe un lucru oribil, nu mã mai gândeam la chestii sinistre si nu mai fãceam ce fãceam înainte. Gãsisem dragostea adevãrata si pãrea ca aceasta avea sa dãinuie la nesfârºit, sa nu se mai termine. Pãrea ca nimic nu ne va putea despãrþii niciodatã. Nu mi-am dat seama ca mã inselam amarnic…”