Viata, asa cum e...Sau nu?

[Kasumi Mikoto]

Capitolul 5

Sânge de Nimfã
Sau: Duel la miezul nopþii

Partea I

Noaptea aceea aparent rece se încãlzi repede. În vânticelul de afarã,
undeva într-un copac, se foia probabil o vevriþã îmbiata de mirosul ameþitor al
florilor de insomnie de pe-un cer de catifea.
‚Fâº-fâº...’ ,Fâº-fâº...’, ... ,TROSC!’
Oricât de mare ar fi fost veveriþa ºi oricât de subþire creanga, nu cred cã
ar fi trosnit sub greutatea mamiferului.
,Sfãããr-sfârrr....TROSC!’
‚Ei, hai! Cât e veveriþa aia?! Cât un pachiderm!? Neeh... Poate o fi pisica
ãlora de peste drum...’. ªi mi-a sãrit inima. Ivvan Wolff. ‚Nu, nu... N-are
cum...’.
Pe fereastra deschisa intra vântul(aveam sã realizez cã nu era singurul
musafir care prefera aceastã metodã). Priveam tavanul, pe care eu singurã
desenasem flori, rândunele ºi fluturi... Mi se fãcuse brusc tare sete. M-am dat
jos din pat. Voiam sã merg pânã la bucãtãrie.
Însã nu am fãcut nici doi paºi, cã
...m-am trezt cu un pumnal la gât.
Celãlalt braþ al proprietarului armei albe, care nu se incleºta hotãrât pe
mânerul de fier, mã tinea strâns de mijloc, ca sã nu mã pot elibera.
-Dorinþã de adio, Rain?
Vocea aia...Ivvan Wolff? Ce-i drept, muream de fricã, dar viaþa mã învãþase
sã nu o arãt.
-Nici una. si am continuat pe un ton exagerat de calm: Dar tu?
-Ah, baliverne ! Ce ai putea tu sã-mi faci?
-N-ai idee.
-Nu mã sperii, sã ºtii!
-Nu asta intenþionam, am zâmbit eu, sfidându-l.
Probabil cã ºi-a dat seama la ce ma refeream, deºo, nici mãcar o clipã,
intenþia nu a fost reala.
-Nu fi proastã! O sa te dezintegrezi!
-ªi tu.
_________________


Ajungã-vã atât, pentru moment