In cautarea fericirii

[Matt I. River]

Mda In primul si in primul rand: vreau sa imi cer iertare pentru ca am postat atat de tarziu Dar am fost putin ocupat zilele astea. In al doilea rand, acest capitol este unul special pentru ca este cu dedicatie pentru Desiree La fel cum a fost si pentru Ani So...

Capitolul V ~ Imposibil ~ Dedicatie speciala ~ Desiree Rose Goth

-Pai da, asta am spus, fãcu Ed. Ce credeai, ca noi suntem niºte copii oarecare? Am obþinut Piatra Filozofala acum 2000 de ani si incã o avem…
Acela a fost punctul culminant al conversaþiei noastre. Ceea ce a urmat a fost si mai si. Abia atunci, viata mea a început sa devinã cu adevãrat interesantã…

Îi priveam pe cei doi bãieþi din fata mea dar tot nu puteam înþelege lucrul pe care tocmai mi-l spuseserã. Era ca si cum eu as fi fost un copil, iar cineva îmi spunea ca pãrinþii mei nu mai sunt in viata. Dacã era sa mã încred in spusele lor, chiar eram un copil insã ceea ce tocmai am aflat nu era o veste care mã anunþa de moartea cuiva drag ci era o ºansã la viata, o ºansã la fericire…
Am tuºit scurt de câteva ori. Aerul refuza sa îmi intre in plãmâni iar mintea îmi era leneºã si nu putea percepe ceea ce tocmai aflase. Am ras scurt, sec si am întrebat:
-Scuzã-mã, tocmai ai spus ce cred eu? Încerci sa îmi spui ca cei doi fraþi de acum 2000 de ani sunteþi…sunteþi voi?
Al se uita la mine si la fel fãcu si Ed, insã cel din urmã, dupã un moment de tãcere apãsatã in care îmi cântãrii cuvintele, izbucnii in ras si spuse:
-Matt, da-mi voie sa te întreb si eu ceva. Tu ai venit aici, încercând sa gãseºti o metodã de a o readuce la viata pe soþia ta. Orice om normal la cap ar fi renunþat la ideea asta, crezând ca numai Dumnezeu poate readuce pe cineva la viatã. Nu e ca si cum I-ai putea cere asta in fata, pentru simplul fapt ca nu ºti unde sa Îl gãseºti. Si nu poþi sã Îl dai in judecatã pe Dumnezeu, chiar dacã ai câºtiga, pentru ca Acesta nu se prezintã la procese. Si totuºi, ai venit panã aici si ai început sa pui întrebãri, cu speranþa ca vei gãsi rãspunsul pe care îl cauþi. Ti-se pare imposibil ca noi sa fi trãit 2000 de ani dar eºti convins ca o poþi aduce pe Lauren înapoi din morþi. Spune-mi: unde e logica in acest lucru?...

Am greºit când i-am considerat copii. Nu, nu erau copii, nu erau nici mãcar adulþi. Erau…altceva. Si totuºi, aveau dreptate. Eu am venit cu speranþa ca o sã gãsesc o metodã de a aduce pe cineva la viatã, lucru nebunesc, si nu pot crede ca cei doi fraþi din fata mea au trãit 2000 de ani, mai ales ca au reuºit sa obþinã Piatra? Înseamnã ca eram cu adevãrat nebun…

-Bine spus, am reuºit eu sa îndrug intr-un final. Foarte bine spus. Acum, da-mi voie sa iþi spun si eu ceva. Îmi poþi demonstra acest lucru? Nu mã înþelege greºit, te cred. Apoi, sesizând privirea sceptica a lui Ed, am adãugat: Adicã…vreau din tot sufletul sa te cred, pentru cã, dacã ceea ce spui este adevãrat, înseamnã…înseamnã ca încã mai exista speranþã. Ca încã pot trai o viatã de om alãturi de dragostea mea. Poþi înþelege de ce vreau sa mã asigur, înainte sa îmi încarc sufletul cu si mai multa suferinþã?
In acel moment Ed se ridica de la masa in timp ce Al îl întrebã:
-Frate, eºti sigur de acest lucru?
Insã bãiatul cu pãrul blond si ochi albaºtrii nu rãspunse. Se duse la un fel de dulãpior si începu sa cotrobãi agitat prin el. Vãzând ca nu obþine un rãspuns, fratele sau se întoarse spre mine:
-Matt, eºti absolut sigur cã asta iþi doreºti? Vrei sa obþii Piatra si sa o readuci pe Lauren la viata?
-N…normal, am rãspuns eu intrigat. Ce cre..
-Atunci asculta. Noi avem Piatra. Defapt avem chiar 2 Pietre. Insa nu putem sã iþi dãm niciuna dintre ele. Lasã-mã sa termin, te rog, adãugã acesta, observând ca vreau sa îl întrerup. Nu iþi putem da Piatra pentru cã…este in noi.
„De ce acest fapt nu mi-se pãrea deloc ciudat?” Probabil mã obiºnuisem cu astfel de lucruri care pãreau imposibile si totuºi..
-Odatã ce un alchimist reuºeºte sa creeze o Piatra Filozofala, aceasta poate fi folositã doar de acel alchimist. Astfel, Piatra se contopeºte cu trupul si cu sufletul alchimistului, devenind un întreg.

In timp ce Al încerca sa îmi explice cum funcþiona Piatra Filozofala, Ed inca cãuta prin acel dulap, vorbind încet si aruncând priviri spre mine. Urma inca un moment de tãcere. Se pãrea ca Al se gândea, încercând parcã sã gãseascã o modalitate ca sã mã convingã. Am avut timp sã observ camera in care mã aflam. Câteva portrete stãteau agãþate pe pereþii înfãþiºând, din cate se pãrea, alþi alchimiºti. Mobila pãrea la fel de veche ca si casa: o canapea era aºezatã in partea mai îndepãrtatã a camerei, aflatã in semi-întuneric. Aceasta, împreunã cu dulapul in care cotrobãia bãiatul si masa lungã erau singurele obiecte din camerã. Vãzând ca Al vrea sã vorbeascã, mi-am întors privirea spre el.

-Ca sã reuºeºti ceea ce ti-ai propus, ca sã devii un alchimist, ca sã obþii Piatra Filozofala, cel mai puternic material din univers, care sfideazã pana si legile naturii si care poate aduce pe cineva la viatã, trebuie sa treci prin ce am trecut si noi. Trebuie sã te antrenezi, sã înveþi si intr-o buna zi, vei ajunge in sfârºit la destinaþie. Noua ne-a luat cinci ani. Cinci ani de munca asidua, de suferinþã si sacrificii. Nu e ceva ce poate realiza oricine. Insã te vom ajuta. Aºa-i frate?
Ed mormãi ceva, semn cã e de acord. Al se întoarse spre el si întreba:
-Sunt gata pregãtirile?
-…sulf…20 grame…iod…80 grame…potasiu…13.2 grame…
-Se pare cã nu mai are mult. Matt, te mai întreb o singurã datã. Este pregãtit sã faci asta?
Nu avea rost sã ii mai rãspund încã o datã la întrebare. In acel moment m-am ridicat, m-am dus panã in coltul camerei unde Ed desena un fel de cerc pe podea.



Am tras aer adânc in piept:
-Sunt pregãtit pentru orice. Vreau sã învãþ. Vreau sã mã antrenez. Nu conteazã câtã durere o sã îmi aducã. Nu conteazã cate sacrificii o sã fac. Nu conteazã…mi-as da panã si viata…doar ca sã o aduc pe ea înapoi…
Nu am mai rezistat. Se pãrea ca suferinþa ascunsa in inima mea trebuia eliberatã, altfel aveam sa îmi pierd minþile de tot. M-am aºezat in genuchi in timp ce privirea îmi era înceþoºatã de lacrimile care apãrurã ca din senin.
-Te rog Ed. Te rog Al…
Insa niciunul dintre ei nu rãspunse. Se pãrea ca Ed terminase pregãtirile pentru un fel de ritual si era pe cale sã îl înceapã. Al veni lângã fratele sãu. Nu semãnau aproape deloc. In timp ce Ed avea parul lung si blond, Al era brunet, cu parul scurt. Fratele cel mare avea ochii albaºtri iar cel mic cãprui, insã, ironic, Al era mai înalt si pãrea mai dezvoltat ca Ed.
-Ca sã începem antrenamentul trebuie sa treci printr-un ritual, aºa cum am trecut si noi, chiar dacã nu am vrut. Acesta este un cerc de transmutare. Vino aici, spuse Ed si aratã spre mijlocul cercului. In momentul in care am atins cercul mi-sa pãrut ca un fel de aura stranie sa abãtu asupra mea iar sângele pãru sa îmi îngheþe pentru o secundã.
-Se pare cã ai ceva potenþial, spuse Ed admirativ.
-Ceva?! fãcu Al. Ed, are mai mult…
-Taci Al! striga deodatã fratele mai mare. Te rog, pune mâinile pe cerc.
„Ciudat” m-am gândit eu. „Ce l-a fãcut pe Ed sa reacþioneze aºa?”
Uºor revoltat, Al se conformã si atinse inscripþia cu ambele mâini…
De data aceasta nu am mai avut niciun dubiu. Ceva, o forþã mai puternicã decât mine, îmi fãcea inima sa batã mai încet iar sângele parca refuza sa se miºte.
-Ce…se…întâmpla? am reuºit eu sa întreb cu greu. Ce era acea senzaþie ciudata?
-Când am spus ca trebuie sa treci prin ce am trecut si noi nu am glumit. In urma încercãrii noastre eºuate de a o readuce pe mama la viata, eu mi-am pierdut braþul drept si piciorul stâng, iar Al si-a pierdut tot corpul, ramanand doar un suflet ataºat de o armura din otel. Atunci am simþit ce înseamnã cu adevãrat durerea si am intrat in lumea misterioasa a Alchimiei. Si asta trebuie sa faci si tu…

Ce se întâmplã? Durerea devenea din ce in ce mai mare? Cum putea acest lucru sa mã ajute? Alunecam încetul cu încetul in întuneric…lucrurile deveneau neclare in jurul meu si pãrea ca ii privesc pe cei doi bãieþi, pentru a doua oara in acea zi, printr-un tunel lung…

-…trebuie sã…
Insa nu am auzit ce a spus Ed. In acel moment nu mai percepeam nimic. Era dureros si totuºi, era in egala mãsurã plãcut, ca si cum toate grijile mi-ar fi dispãrut…

Si atunci am vãzut-o…Era mai frumoasa ca niciodatã si zâmbea senin, chiar daca ochii ei albaºtri strãluceau in lacrimi cristaline…
Am simþit cum niºte braþe ocrotitoare mã ridicau de pe podea si am auzit niºte ºoapte, dar nu m-am obosit sa le înþeleg. Probabil ca era ultimul meu confort înainte sa mor…”