The last chance

[Bell Evans]

Capitolul 15 – Intamplari

Partea I (Lisa) ~ Accidentul

"Lacrimi de tristete, Lacrimi fierbinti iti cad pe obraji, Lacrimi pline de durere.... Nu mai vrei sa stii nimic de lume Si esti singura....cu lacrimi pe obraji. Mii de intrebari iti fug prin minte... De ce mie??Cu ce am gresit pe asta lume?? Si te simti tot mai singura.... Ca niciodata....atat de singura.... Lacrimile curg pe obraji de durere, De cruda amaraciune.... Ti-e teama ca nu o sa mai ai scapare, De trista si dureroasa despartire.... Esti singura in noapte si nu poti uita, A fost el....dragostea ta.... Prima iubire ce credeai in el.... Sperai ca nu te va lasa.... Te simti atat de neajutorata.... Si de lume uitata.... Nu fi trista , zambeste!!! Fii sigur ca el inca te mai iubeste Si nu te va uita niciodata Nici de ar vrea....nu o sa poata...."
Am inchis laptop’ul cu un bufnet slab. Mesajul imi aparu din senin pe ecran, in timp ce ma chinuiam cu un proiect nenorocit la mate. Ciudati care nu au alta ocupatie, decat sa trimita mesaje la toata lista. Si totusi, scrisul ala ma deranja mai mult decar era permis. Continutul lui ma invalui iar in agonie. Vroiam sa cred ca Josh inca ma iubea, inca se mai gandea la mine..dar nu aveam nicio dovada fizica pentru asta. Nu stiam nici macar de ce se mutase, de ce ma parasise. Si in ciuda faptului ca in cateva zile se implinea o luna de la plecarea lui din oras, ranile din interiorul meu erau inca deschise, pulsand de durere. Nicio sansa de vindecare, nicio raza de speranta la orizont. Doar durere.
Sara intra in camera mea, privindu’ma atenta. Aveam vaga senzatie ca ma analiza in fiecare moment pe care il petreceam impreuna, speriata sa nu fac ceva necugetat. Dar simpla amintire a lui Josh ma facea sa imi doresc sa traiesc, sa ma lupt cu oceanul de durere care ma lovea cu valurile lui inspumate. Suferinta era unica mea dovada ca Josh existase cu adevarat, ca fusese langa mine.
“-Lisa, azi ce faci?” ma intreba ea, pe un ton calm.
“-Am de terminat ceva la mate. Si dup’aia cred ca ies prin oras putin. De ce?½ am raspuns eu, curioasa.
½-Intrebam..½ zise Sara, iesind din camera mea.
Toata lumea era misterioasa. De ce? Am inceput sa rad, un chicotit straniu. Nu mai rasesem de mult timp, dar brusca ingrijorare imi ridica moralul. De cand ma interesa pe mine in ultima perioada de ce sunt ceilalti misteriosi?! Devenisem o persoana foarte inchisa in mine, doar Ashley sau Sara daca ma mai descoseau. In rest, afisam o fata neutra. Totul era perfect, nicio problema in viata mea, doar vesnica monotonie. In schimb, noptile erau destinate adevaratei mele laturi. Stateam cu orele, privind tavanul pictat cu bucati mari de umbre si ma gandeam la tot ce a fost. Rememoram totul, speriata sa nu uit vre’un detaliu. Nu vroiam sa las in trecut amintirea lui Josh, nu aveam puterea sa fac asta. Si daca ma gandesc bine, nici nu vroiam.
M’am ridicat din pat si m’am dus la geam. Am deschis fereastra, lasand aerul rece de afara sa invadeze dormitorul. Plouase, iar picaturile reci de apa se odihneau lenese pe sticla fumurie. Reflectau lumina, avand nuante placute de turcuaz sau albastru inchis..la fel ca ochii lui Josh.
Am inchis geamul cu un pocnet infundat. Acum pana si o picatura de ploaie imi amintea de Josh?! Am ignorat durerea surda ce mi se instala imediat in corp in momentul cand m’am gandit la numele lui, imbracandu’ma cu un pulover gros.
“-Pleci undeva?” ma intreba mama, vazandu’ma ca ies din casa.
“-Vreau o gura de aer curat” am spus eu, incet.
Am iesit din casa, lasandu’ma imbratisata de racoarea ploii. Mi’am pus gluga pe cap, ignorand raceala stropilor mari ce se loveau de fata mea. Ma trezeau.
“-Lisa, asteapta!” striga o voce din spatele meu. Sara si mama.
Se apropiara alergand de mine, dar un scartait de roti si o bufnitura puternica ne speriara pe toate trei..

Partea II (Ashley) ~ Clipe de neuitat


“-Sti ce inseamna??” l’am intrebat eu pe Peter, uitandu’ma in ochii lui de safir, ce ma priveau curiosi.
½-Ash, sti ca nu le am cu coreeana. Pentru asta te am pe tine” sopti baiatul, zambind.
“-Inseamna Te iubesc!” am zis eu, asteptandu’i reactia.
Ramase mirat, dupa care se apleca rapid spre mine si ma saruta bland.
“-Si eu” sopti el, cu buzele la cativa centimetri de ale mele, cuprinzandu’ma intr’o imbratisare stransa.
Peter era ingerul meu, la fel cum Lisa spunea despre Josh. Dar acest gand imi intuneca pret de cateva clipe mintea. Lisa imi era ca o sora, uram sa o vad nefericita..parca nici fericirea mea nu era completa.
Pete imi observa tacerea brusca si ma intreba ingrijorat:
“-S’a intamplat ceva??”
“-Lisa si Josh..nu pot sa’mi dau seama de ce a plecat..de ce a parasit’o. Erau atat de fericiti impreuna. Ceva s’a intamplat½ am spus eu, cu o voce tremuranda.
Peter ma stranse si mai tare la pieptul lui, simtindu’mi ingrijorarea.
“-Si mie imi pare rau, mai ales de Lisa. A ramas atat de marcata in urma plecarii lui, pare ca nu’si va mai reveni niciodata” zise acesta, ingandurat.
“-Sara s’a intors acum acasa, poate lucrurile se vor mai schimba.”
“-Dar oare Josh se va intoarce vreodata? Pana si eu ii simt lipsa, chiar daca nu am avut ocazia sa’l cunosc prea bine” sopti Peter, privind soarele ce se ineca in oceanul de verdeata, dincolo de cedrii falnici care erau martorii nostri. Poenita era scaldata in razele sangerii ale amurgului, in timp ce noaptea se lasa asemeni unei cortine deasupra peisajului. Cerul incepea sa capete nuante de rubin, in timp ce ultimele raze plapande de caldura se pierdeau in atmosfera limpede, primavarateca.
“-Nu ti’e frig? Cred ca ar trebui sa plecam” sopti Peter, in parul meu.
“-Mai stam putin” am chicotit eu, fermecata de vraja inserarii.
Baiatul se apleca usor spre mine si ma ridica in brate.
“-E frig, Ash, nu vreau sa racesti!” spuse el, hotarat. Am vrut sa protestez, dar ma impiedica imediat cu un sarut, care imi tulbura gandurile.
Am iesit din poenita scufundata in mantia de rubine in bratele lui, pierzandu’ma in nemarginirea privirii de safir pe care o adoram atat de mult. Il iubeam mai mult decat orice pe lume, iar sentimentele lui imi raspundeau in acelasi fel. Nu puteam sa’mi inchipui o lume fara Peter. Ar fi fost ceva in genul, un oras fara mall’uri, sau nu..cam proasta comparatia!! m’am gandit in mintea mea, chicotind.
Telefonul imi suna brusc.
“-Da?” am raspuns eu, iar urmatoarele soapte ma facura sa palesc.
“-Ash??” intreba Peter, alarmat.
“-Da..la ce spital? Bine. Venim imediat½ am soptit eu, cu vocea strangulata. ½-Peter, trebuie sa mergem la spital, un accident..½ am spus eu, iar Pete ma privi socat. Incepu sa alerge cu mine in brate pana la masina.
In acel moment, ma gadeam la un singur lucru..sa traiasca..

_________
Capitolul asta e mai special, dupa cum v'am spus..mi'a luat ceva timp sa scriu chestia aia in coreeana, dar ce nu fac eu pentru nunim a mea? sper sa va placa