The last chance

[Bell Evans]

Capitolul 16 – ªoc! (Josh)

Mi’as dori sa am puterea de a transforma fiecare amintire traita impreuna intr’o floare,si fiecare om sa poata culege cate una si sa simta si el macar jumatate din fericirea care inunda sufletul meu cand eram langa ea..
Am inchis jurnalul si l’am aruncat sub pat..Noul meu pat..
Am inchis ochii si gandurile mi’au zburat inevitabil la Ly. La ultima privire pe care i’am prins’o cand am plecat, cand am parasit’o. Ma uram pentru suferinta pe care i’o provocasem, dar poate ca era mai bine asa. Decat sa sufere in viitor mai mult, mai bine sa sufere mai putin acum. Si totusi, nu mi’o puteam scoate din cap. Nu puteam uita acei ochi de ciocolata care ma priveau curiosi de fiecare data, mainile calde care ma mangaiau, parul lung cu care adoram sa ma joc. Si acum vorbeam la timpul trecut!!
M’am ridicat din pat, ignorandu’mi corpul care protesta la miscarea brusca si m’am indreptat spre dulap. Am insfacat la intamplare o pereche de blugi si un hanorac, niste adidasi si un tricou. M’am imbracat repede si am iesit din casa. Simteam ca ma sufoc!
Aerul rece deja isi facea efectul. Incepea sa ma calmeze, lucru ce era minunat. Corpul meu avea nevoie de relaxare, dar nu puteam scapa de tensiunea care imi domina mintea si sufletul. Imi imaginam ce face Lisa atunci, daca isi gasise pe altcineva. Era foarte frumoasa, blanda si timida, lucruri ce atrag baietii. Aura de mister o facuse mereu mai feminina, mai speciala. Iar eu, eu avusem sansa sa o fac fericita, sa fiu si eu fericit alaturi de ea. Si ce facusem?! O parasisem..o lasasem in ghearele durerii. Daca se invinovatea pentru ca am parasit’o? Daca ar fi incercat sa atenteze la propria viata? Daca as fi fost chemat inapoi in oras, ca sa asist la funeralii? Nu! Nu puteam sa’mi imaginez chipul zambitor, alb si nemiscat. Asa ceva nu trebuia sa se intample niciodata. Ly era deja un inger, nu trebuia sa se transforme intr’unul care sa fie gazduit in Rai.
Picurii de ploaie incepusera sa ma trezeasca din furtuna de ganduri, aducandu’ma la realitate. Straduta cenusie se infatisa in fata mea, asemeni celei care ne conducea spre parcul nostru. Locul nostru, in care stateam atat de mult timp. Lisa in bratele mele, ce puteam sa’mi doresc mai mult? Aveam un inger alaturi, un inger pe care il destinasem durerii inca dinainte sa il cunosc.
Eram hotarat. Aveam sa’mi petrec intreaga viata rememorand toate clipele frumoase petrecute alaturi de ea. Erau destul de putine, dar nu ma deranja daca se repetau. Reprezentau tezaurul meu, cel mai de pret lucru pe care il aveam. Nu eram prea constient daca ma mai iubea, dupa cat rau ii facusem. Dar un lucru era singur~eu o iubeam, si aveam sa pastrez acest sentiment curat pana la sfarsitul zilelor. Nimeni nu mi’l putea lua, era ascuns bine in sufletul meu chinuit.
Si totusi..as fi putut foarte bine sa ma intorc..sa’mi cer iertare, sa incep din nou sa traiesc langa ea. Dar asta ar fi condamnat’o la si mai multa suferinta, ceea ce mi se parea o crima din partea mea. Lisa nu merita sa planga si sa sufere, ea trebuia sa fie fericita. Poate in viitor, va gasi pe altcinivea..cineva care sa’i fie alaturi pe vecie, sa o iubeasca si sa o ocroteasca. Dar gelozia ma acapara aproape instantaneu, cand imaginea lui Lisa, imbracata in rochie de mireasa, in fata altarului, alaturi de alt baiat imi veni in cap. Am alungat rapid acel gand, incercand sa revin in prezent.
Trecuse abia o luna..o luna infricosatoare, cea mai rea din toata viata mea. Vroiam doar sa fiu singur, cu durerea mea. Regretam ca nu i’am spus mai mult inainte sa plec. Si imi aminteam acel sarut de ramas-bun si acea imbratisare. Nu stiu cum am putut sa’i dau drumul si sa plec. Un efort supra-natural, sa lasi un inger sa cada fara aripi. Pentru ca asta era adevarul, Lisa ma iubea la fel cum o iubeam si eu. Inimile noastre erau facute sa fie impreuna, nu putea exista una fara cealalta. Si totusi, distanta interpusa intre noi i’ar fi putut schimba ei sentimentele. Pentru ca mie, unul, imi era imposibil sa o uit.
Telefonul vibra in buzunar. La inceput, l’am ignorat. Sigur era mama sau tata, nu vroiam sa vorbesc cu nimeni. Dar insista prea mult, asa ca am deschis clapita.
“-Lisa!” am tipat eu, socat. In ciuda faptului ca puteam sa o sun sau sa mai vorbim, am evitat lucrul asta. Iar ea acceptase plecarea mea fara sa insiste. Probabil se obisnuise.
“-Alo?” am raspuns eu, cu vocea gatuita de emotie.
“-Josh, sunt eu, Peter” se auzi o voce groasa si obosita.
Pete?! Ce naiba cauta telefonul lui Ly la el?!
”-Uite, asculta’ma! Stiu ca a trebuit sa pleci, si ai spus ca nu te vei mai intoarce niciodata. Dar Lisa a avut un accident, si e in coma. S’ar putea sa nu se mai trezeasca niciodata” sopti el, temator.
Lisa?! In coma?! Era o gluma! Ingerul meu nu putea muri!
“-Pete? Nu e adevarat, nu?! Spune’mi ca nu e adevarat” am urlat eu, disperat.
“-E la spitalul municipal, vin’o te rog!” spuse Pete, dupa care inchise.
Am ramas acolo, tintuit locului. Nu imi venea sa cred. Lisa, intr’un pat de spital, posibil sa nu mai deschida niciodata ochii, sa nu’i mai revad zambetul cald. Nu se putea asa ceva! Eram in stare sa’mi dau si viata pentru ca ea sa traiasca.
Am inceput sa alerg spre casa, dar curand am obosit. Incetinind pasul, am ajuns in cele din urma, si i’am gasit pe ambii parinti discutand in sufragerie.
“-Josh, trebuie sa’ti spunem ceva. E vorba de Lisa” spuse tata, ridicandu’se.
“-Stiu, m’a sunat un prieten! Va rog, trebuie sa ne intoarcem” am spus eu, cu vocea terminata.
“-Bagajele sunt gata, le’am facut cat timp ai fost plecat. Putem pleca chiar acum” spuse mama, venind spre mine.
Dupa cateva ore de mers cu masina, am ajuns in orasul de unde am plecat. Totul parea la fel, nimic nu era schimbat. Masina coti pe drumul principal, spre cladirea alba a spitalului. Curtea era plina de ambulante. Incercam sa ma calmez, sa nu las disperarea sa ma inunde. Dar era mult prea greu sa tin piept durerii ce se nascuse pentru a doua oara.
“-Josh, pe aici” spuse tata, punandu’mi o mana pe umar, incurajatoare.
Am ajuns la etajul II, unde era Terapia Intensiva si i’am vazut. Erau toti acolo, Ashley, Pete, parintii ei si inca o fata.
“-Ai venit” spuse Ashley, aruncandu’se in bratele mele. Arata oribil, avea ochii rosii si umflati iar paloarea fetei trada spaima prin care trecea.
“-Josh, te’ai intors, amice” spuse si Pete, strangandu’mi mana.
Parintii ei ma salutara linistiti. Probabil erau prea afectati de accident ca sa ma mai bage pe mine in seama. Sau poate raul pe care i’l facusem fiicei lor ii obligasera sa ma urasca. Dar nu’mi pasa. In acel moment, vroiam doar sa imi vad ingerul.
“-Tu trebuie sa fi Josh” spuse o voce melodioasa, iar fata necunoscuta se apropie de mine. Semana izbitor cu Lisa.
“-Da” am soptit eu, ragusit.
“-Eu sunt Sara, sora Lisei. M’am intors de la facultate” spuse ea, incet.
Un medic se apropie atunci de noi, avand o privire ingrijorata.
“-Voi sunteti domnii Stryder?” intreba el, grav.
“-Da” spuse femeia, ridicandu’se.
“-Puteti sa o vedeti, dar doar cate unul. Inca e in coma, iar semnele vitale nu par ca vor sa’si revina. Am vaga impresie ca nu vrea sa lupte cu moartea, nu vrea sa traiasca. Dar sper sa fie doar imaginatia mea” spuse barbatul, privindu’ne atent pe toti.
“-Vina mea” am spus eu, terminat. M’am sprijinit de perete, incercand sa fac fata valurilor de durere ce imi inundara sufletul. Lisa avea sa moara, si era numai din vina mea.
“-Deci, cine o vede primul?” intreba medicul.
“-Josh, du’te tu” spuse Sara.
Mama ei ma privi senina, iar domnul Stryder imi facu un semn incurajator din priviri. L’am urmat pe doctor spre un mic cabinet, in care mi’am luat un halat si o masca. Pe drum, nu am indraznit sa intreb nimic, eram prea derutat.
“-Sa nu stai mult” imi spuse acesta, deschizand o usa.
Era acolo! Lisa zacea inerta, pe un pat, inconjurata de fire care ii strapungeau corpul. Perfuziile curgeau pic cu pic, in ritmul clipelor ce treceau alert.
M’am apropiat de ea si am luat’o de mana. Cateva lacrimi se scursera pe obraji, pentru ca mai apoi sa cada pe mana ei alba. Era foarte palida, iar bandajul de la gat ii sustinea capul.
Insa atunci, se produse o schimbare. Bipaitul monitorului se accentua, ca si cum fata mi’ar fi putut simti prezenta. Iar mana ei mica zvacni in mana mea, dandu’mi o raza de speranta. In acea clipa mi’am jurat ca nu o voi mai lasa niciodata singura, nu aveam sa o mai parasesc pentru nimic in lume.
Am iesit in graba din incapere, alergand dupa un medic. In sufletul meu, rasarise soarele a doua oara..

__________
Capitolul asta m'am gandit sa'l scriu din perspectiva lui Josh..acum nuj daca a iesit deca, dar astept parerile voastre