In cautarea fericirii

[Matt I. River]

Eh, si de ata asta se pare ca trebuie sa imi ser scuze Pentru ca am intarzia si pentru ca acest capitol este aiurea rau :-J Oricum...

Capitolul VI ~ Speranta

~ Matt ~

Rãtãceam prin desert, destinaþia mea fiind un fel de oraº în mijlocul acelei avalanºe de nisip. Nimic nu mai contase pentru mine când aflasem cã cineva avea ceea ce cãutam eu. Chiar dacã aºteptasem foarte mult, se pãrea cã urma sã îmi ating telul ºi o urmã de speranþa mi-se cuibãrii în suflet.
Tãcerea devenea din ce în ce mai apãsãtoare. Mergeam singur de mult prea multa vreme, fãrã cineva care sã îmi tinã companie, fãrã cineva care sã mã ajute ºi sã mã susþinã în cãlãtoria mea care pãrea fãrã sfârºit.
„Nu te mai gândi la asta” mi-am propus eu. Hotãrâsem acum mult timp în urmã cã avea sã fie o cãlãtorie solitarã ºi nu aveam de gând sã încep sã regret cã nu i-am acceptat ajutorul. Dacã as fi acceptat i-as fi adus mai multã suferinþã ºi nu vroiam acest lucru. ªi totuºi…



Peisajul rãmânea neschimbat. Dunele uriaºe de nisip apãreau ºi dispãreau din fata ochilor mei, iar din cauza cãldurii insuportabile care mã lovea în valuri dureroase mi-se pãrea cã priveam totul cã prin ceata. Am dus mana la geanta micã care se odihnea undeva pe spatele meu ºi am scos o sticlã cu apa. Chiar dacã nu avea efectul dorit, mã ajuta sã îndur mai bine temperaturile uriaºe din acea zonã. Am închis ochii preþ de o secundã, în mintea mea derulându-se o serie de imagini. Am scos un oftat adânc. Dupã tot acest timp imaginea chipului ei era bine întipãritã în mintea mea ºi nu avea sã disparã niciodatã. De fiecare datã când mã gândeam la ea, o durere profundã mã fãcea sã vreau sã îmi scot inima din piept ºi sã mã întorc în acel loc luminos, unde ea zâmbea chiar dacã ochii ei erau brãzdaþi de lacrimi ºi unde puteam sã fim împreuna pentru totdeauna. Îmi era atât de dor de îmbrãþiºãrile ei calde, de pielea ei albã ºi catifelatã…de tot ce însemna ea. ªi atunci de ce nu puteam? Tot ce aveam de fãcut era sã îmi pun mâna pe piept, ºi atunci nu as mai fi simþit nimic, nici durere, nici regrete, nimic. Dar vocea ei blânda îmi reverbera în minte, mai clarã ºi mai realã decât tot ce mã înconjura în acel moment: „Luptã, dragostea mea…Luptã”

~ ? ~

„Oraºul Lior chiar era magnific, aºa cum auzisem. O construcþie semeaþa ºi impunãtoare în mijlocul desertului. Oriunde priveai vedeai statui de aur, clãdiri care aproape atingeau cerul ºi oameni fericiþi ºi lipsiþi de griji.”
-Nu mi-as fi imaginat niciodatã cã poveºtile sunt în totalitate adevãrate, i-am spus eu omului din dreapta mea, care în acel moment luase o cãnitã micã ºi se delecta cu vinul de un roºu aprins, care curgea prin niºte crãpãturi mici intr-o fântânã, asemenea unui izvor.
-ªi încã n-ai vãzut nimic. Asta este doar o micã parte din puterea Pãrintelui.
-Cine? am întrebat eu absent ºi puþin plictisit.
-Parintele Conero. El este cel care a fãcut toate astea, cel care ne-a scos din sãrãcie ºi disperare ºi a transformat satul nostru uitat de toatã lumea în cel mai grandios oraº din cate au existat. Nu numai cã are puterea de a transforma orice metal în aur pur dar poate readuce pe oricine înapoi la viata. Este un mesager al zeului Leto ºi poate face miracole…

„Asta mi-a confirmat bãnuielile” mi-am zis în gând în timp ce am fãcut câteva legãturi rapide. „Deci Conero ãsta era cu adevãrat un alchimist. ªi avea o Piatra, din cate înþelegeam din spusele localnicului. Se pare cã am aflat motivul pentru care e interesat el de acest oraº ºi am fãcut bine cã am decis sã arunc o privire.”

-Nu pari surprins deloc, mi-a zis omul uºor iritat.
-Ar trebui sã fiu? Acestea nu sunt miracole ci…
Insã am fost întrerupt de un mic zgomot, care se auzi de undeva din apropiere. Se pãrea cã un alt cãlãtor venit sã admire mãreþia acestui oraº intrase în niºte probleme, dacã era sã te iei dupã aparatul micuþ de radio sfãrmat de la picioarele lui ºi dupã grupul de oameni adunat acolo.
-Stati calmi, se auzi o voce foarte familiarã din mijlocul acelei mulþimi. Pot sã îl repar.
M-am ridicat, interesat ºi uºor amuzat cã avea curajul sã facã ceva atât de nesãbuit în fata unor strãini care credeau în miracole ºi îl venerau pe aºa-zisul mesager al zeilor. Se pãrea cã era el…Dar se schimbase mult. Parul lui nu mai era scurt ºi brunet, aºa cum îl ºtiam. Acum era mult mai lung, blond ºi legat intr-o coadã la spate. Era ciudat totuºi. Era ca ºi cum trecerea timpului l-ar fi fãcut mai tânãr. M-am concentrat o secundã pe hainele lui ºi am observat simbolul ciudat de pe haina care aproape atingea pãmântul ºi ceasul micuþ de argint, prins la buzunarul pantalonilor. Se pãrea cã reuºise, în cele din urmã.

-Lasã-mã pe mine sã o fac, am strigat eu în timp ce mã apropiam de cercul de oameni…

~ Matt ~

-În sfârºit!
Ajunsesem la porþile oraºului Lior, dupã o zi ºi ceva de mers prin desert. Tot ce îmi doream era ceva rece de bãut ºi un pat moale unde sã dorm câteva zile în ºir. Dar din pãcate ultima parte a planului meu nu putea fi realizatã. Nu aveam atât de mult timp de pierdut.
Am intrat în oraº ºi am început sã caut un loc unde as fi putut bea ceva. Abia dacã am bãgat în seamã priveliºtea din fata mea. Era ca ºi cum eram obiºnuit sã vãd zeci ºi zeci de statui din aur pur adunate intr-un singur loc sau clãdiri înalte de câteva etaje în locul unor case sãrãcãcioase. Insa cu siguranþa am simþit rãcoarea care îmi puse stãpânire pe corp imediat ce am fãcut primul pas pe dalele de piatrã. Era ca ºi cum oraºul se afla sub o uriaºã cupola care împiedica cãldura sã intre.
-O limonadã, va rog, am spus cu rãsuflarea tãiata în timp ce m-am aºezat pe unul dintre scãunelele rotative din fata unui fel de stand micuþ.
-O limonada? mã întrebã vânzãtorul surprins. Nu aþi vrea ceva mai tare?
-O limonada cu gheatã atunci, i-am rãspuns eu.
Bãrbatul mã privi insistent, ca ºi cum i-as fi dat cu ceva în cap, dar se conformã ºi îmi pregãtii bãutura în câteva secunde. Era tot ce aveam nevoie cã sã mã punã pe picioare înainte sã încep a cerceta opera lui Conero.

Din cate aflasem de la Ed, acesta era un alchimist destul de priceput ºi ar fi putut sã mã ajute intr-un fel sau altul, insã modul în care o spuse nu avu darul sã mã liniºteascã. Era cã ºi cum a mai avut de-a face cu el înainte ºi nu i-a plãcut deloc.

M-am întins puþin, în timp ce mã pregãteam sã mã ridic, însã nu am observat aparatul micuþ de radio decât când a fost prea târziu…
-Stati calmi, pot sã îl repar, am spus eu repede privind oamenii care se apropiarã pe nesimþite de mine ºi de aparatul fãcut bucãþi. Am observat cã majoritatea începuserã sã scoatã pumnale mici din argint ºi mã priveau suspicioºi. Era destul de ciudat ºi totuºi simþeam nevoia stranie de a rade. Nu vroiam sã intru în belele înainte sã apuc mãcar sã discut cu „mesagerul zeilor”.

Mi-am lipit palmele una de alta ºi m-am aplecat spre rãmãºitele de la picioarele mele. Insã chiar atunci o voce îmi fãcu sângele sã îngheþe, oprindu-mã la jumãtatea drumului.
-Lasã-mã pe mine sã o fac!

„Imposibil!”