Tristetea...

[Effy K. Dietrich]

Elizabeth alerga pe holul pustiu. Tinea capul aplecat , iar pasii ei rasunau de-a lungul lui. Se opri dintr-o data, privind in continuare in pamant. Gafaia obosita dar si trista. Se rezema de peretele rece din piatra, alunecand usor. Deschise deodata si se intoarse rapid. In locul unde acum cateva secunde era un perete, acum se afla o usa masiva din lemn de stejar. O deschise temator si cu pasi marunti inainta in camera. Era intunecata iar pe perete se observa Leul Cercetasilor. Se aseza intr-un colt al camerei, pe podeua de piatra, si lasa sa se strecoare afara o lacrima cristalina. Isi stranse puternic in brate picioarele si suspina lung.