The last chance

[Bell Evans]

Capitolul 22 – Agonie

Draga jurnalule,
De ce toata lumea mea se prabuseste?! Josh se simte din ce in ce mai rau, devine mai palid pe zi ce trece, are insomnii, iar corpul ii este plin de vanatai. Leucemia ii fura viata strop cu strop, lasandu’l vulnerabil, in ciuda faptului ca sufletul ii ramane intact. Nu vreau sa’l pierd. Nu vreau sa traiesc fara el. Viata mea nu ar avea sens, am avut o singura inima pe care i’am dat’o lui. Cum as putea trai fara dragostea lui? Pereti de durere ma strang intre ei, rupandu’mi in mii de bucati si ultimele franturi de speranta. Nu mai are salvare, Josh va muri in cateva saptamani, poate chiar cateva zile. De ce el..de ce nu eu?

O lacrima pata ultimele cuvinte de pe pagina din jurnal, colorand hartia intr’un albastru cristalin. Realitatea era prea dureroasa, mintea mea o accepta, dar inima refuza. Nu realizam ca Josh se stinge, traindu’si ultimele clipe din viata. Fiecare minut conta, fiecare secunda impreuna. Pentru ca mai apoi, sfarsitul sa ne imbratiseze in mantia lui de agonie.
M’am ridicat absenta de pe pat si am insfacat telefonul de pe masa. Am lasat sa sune minute in sir, dar Josh nu raspundea. Un gand sinistru ma acapara, facandu’mi sangele sa se scurga din vene. Daca se intamplase ceva? Daca Josh murise, fara macar sa fiu langa el. Am cautat numarul mamei lui in agenda, dar telefonul suna inainte sa’l gasesc.
“-Lisa?” intreba o voce ragusita.
“-Da, eu sunt” am raspuns eu, cu o vaga banuiala.
“-Sunt mama lui Josh..s’a intamplat ceva” spuse ea, gatuita de durere. Bataile inimii mi s’au accentuat, pulsul bubuindu’mi aproape dureros in urechie.
“-A..murit?”
Cuvintele se nascura fara vointa mea, instalandu’mi in corp o tensiune plina de agonie. Nu! Nu era posibil asa ceva!
”-Nu, dar e in stare foarte grava, vin’o la spital. Vrea sa te vada..poate pentru ultima data” murmura doamna Bennet.
Am inchis telefonul si am inceput sa alerg. Am iesit repede din casa si am luat’o spre spital. Siroaie de lacrimi imi invaluira chipul, in timp ce imi indrumam pasii grabiti spre cladirea ce incepea sa se zareasca la orizont.
Dupa minute bune de fuga, am ajuns in fata spitalului si am zbughit’o spre scari. O infirmiera imi iesi in cale si abia am evitat sa nu o dobor la pamant.
“-Stiti cumva in ce salon este internat Josh Bennet?!” am intrebat’o eu, gafaind.
“-Terapie Intensiva, etajul III” raspunse ea, arucandu’mi priviri ingrijorate.
Terapie intensiva m’am gandit eu. Inseamna ca e foarte grav!
Am ajuns la etajul III si am vazut’o pe doamna Bennet, plangand incetisor. Era singurul ei copil, probabil era o durere crunta sa iti pierzi propriul fiu.
“-Ai venit” spuse ea, ridicandu’se sa ma imbratiseze. Intre timp, sotul ei iesi din incaperea de langa noi, cu lacrimi in ochi.
“-Du’te” imi sopti el, incurajator.
Am urmat asistenta ce ma conduse intr’o camera in care imi dadu un halat si o masca, dupa care am intrat in aceeasi camera in care statusem si eu in coma dupa accident. Si era acolo. Pentru a mia oara in ultima saptamana, sufletul mi se rupse in mii de cioburi dureroase. Josh statea intins pe pat, cu capul usor ridicat. Perfuziile ii strapungeau venele, ducand la aparitia altor vanatai ce infloreau pe pielea lui ca de alabastru.
“-Ly” sopti el, zambind slab.
M’am apropiat de el si l’am luat de mana. Am sarutat’o bland, dupa care am dus’o la inima mea. Am privit ochii de un albastru intens ce pareau aproape lipsiti de expresie si un alt sir de lacrimi usturatoare ma napadi.
½-Nu plange½ murmura el, cu vocea cutremurata de un fior de durere. Am incercat sa ma mobilizez, sa nu’l las sa vada ca sufar. Trebuia sa fiu puternica, sa castig lupta cu suferinta. Macar in fata lui.
“-Te vei face bine” am soptit eu, iar glasul meu suna spart.
½-Ly, nici tu nu crezi asta” spuse el, razand. Un sunet cristalin si jucaus, pe care probabil nu il voi uita niciodata.
“-Te iubesc” am spus eu, aplecandu’ma sa’l sarut. I’am intampinat buzele reci, cuprinzandu’le cu afectiune. Avea sa fie ultimul nostru sarut.
Baiatul inchise ochii, lasand sa’i infloreasca pe chip un ultim zambet.
“-Si eu te iubesc, Lisa, sa nu ma uiti” sopti el, cu un mic zambet.
“-Vei fi ok, ai sa vezi. Tratamentul isi va face efectul, nu te da batut” am continuat eu. Nu vroiam sa fiu slaba in fata lui, trebuia sa lupt.
“-Lisa, eu voi muri. Dar tu trebuie sa’mi promiti ceva” sopti Josh, cu glasul stins.
“-Orice” am raspuns eu, sarutandu’i mana pe care o tineam strans.
“-Sa fi fericita dupa ce eu nu voi mai fi. Sa gasesti un baiat care sa te iubeasca si pe care sa’l iubesti la randul tau. Nu vreau sa plangi din vina mea. Te rog promite’mi ca vei avea grija de tine” murmura el.
“-Promit” am soptit eu, cu glasul stins. Aveam atatea intrebari sa’i pun, si totusi. Avusesem asa mult timp sa il cunosc, timp pe care il pierdusem in zadar.
½-Lisa, nu plange½ spuse el, stergandu’mi o lacrima ce evadase din ochii mei.
“-Josh, ce e cu medalionul tau??” l’am intrebat eu, incercad sa’l tin de vorba. Nu vroiam sa’l las sa adoarma, imi era frica sa nu adoarma pe vecie.
“-E special. E facu dintr’un cristal protector, Lazurit si il am de la tatal meu. Reprezinta un simbol al regalitatii, e in familia noastra de zeci de ani. Si acum il vei lua tu, pentru ca inauntru am ascuns ceva. Poti schimba poza daca vrei” sopti el, luandu’si lantisorul firav de la gat. Mi’l indesa in mana si imi zambi.
“-Pot sa’l deschid?” am intrebat eu, curioasa.
“-Nu acum” spuse el, cu un mic oftat.
“-Josh, lupta! Nu vreau sa te pierd, nu vreau sa traiesc fara tine! Viata mea ar reprezenta o suferinta continua fara tine. Te rog, nu ma parasi” am strigat eu cand am simtit mana lui alunecand din a mea. L’am luat in brate si am inceput sa strig dupa ajutor.
“-Ly, te iubesc” murmura el, dupa care inchise ochii.
Ii puteam simti sufletul despartindu’se dureros de trup, simteam cu viata se scurge din el o data cu bipaitul prelung al monitorului ce ingheta. O liniste totala se asternu peste amandoi. Josh murise. Un medic intra in graba in salon, privind monitorul si dand din cap. Inchise perfuziile, dupa care iesi sa anunte famila.
M’am ridicat si i’am dat un ultim sarut lui Josh, dupa care am strans la piept medalionul la piept. Lacrimile curgeau siroaie, nimic nu le putea opri. Ingerul meu murise. Nu mai era langa mine, nu’l mai puteam simti. Nu mai aveam sa’l vad niciodata. Durerea ma napadi, cuprinzandu’ma in mrejele ei de suferinta. Cu o ultima sfortare am deschis micutul medalion ce avea o poza cu noi doi in parc, iar in spate se vedea apusul. Iar pe partea cealalta erau incrustate din safir initialele noastre L&J. O lacrima cazu pe peretele din argint, dupa care am inchis micutul medalion si l’am strecurat la gat.
M’am intors spre ingerul meu care cazuse fara aripi si m’am strecurat in pat. Am ramas langa el, odihnindu’mi capul pe pieptul lui care acum statea nemiscat. Nicio zvacnire de viata, nicio respiratie ratacita. Doar tacere si nemiscare.
Niste brate puternice ma ridicara de langa el, ducandu’ma pe hol. Nu vedeam cine e langa mine, nimeni nu’mi putea alina durerea pe care o simteam. Imi doream sa mor si eu o data cu el, sa imi simt firul vietii rupandu’se. Dar ii promisesem. Ca voi fi fericita, alaturi de alt baiat. Si totusi, cum as fi putut sa’mi duc la capat juramantul?! Nu aveam cum, era un lucru imposibil. O blasfemie. Nimeni nu’i putea lua locul lui Josh, niciodata..
____________
Sper sa va placa, este penultimul capitol