The last chance

[Anaella L. Hathway]

Scuzati ca nu am dat edit dar nu stiu de ce dar nu mai merge sa citez daca dau edit...
comentez:

Draga jurnalule,
De ce
toata lumea mea se prabuseste?! Josh se simte din ce in ce mai rau,
devine mai palid pe zi ce trece, are insomnii, iar corpul ii este plin
de vanatai. Leucemia ii fura viata strop cu strop, lasandu’l vulnerabil,
in ciuda faptului ca sufletul ii ramane intact. Nu vreau sa’l pierd. Nu
vreau sa traiesc fara el. Viata mea nu ar avea sens, am avut o singura
inima pe care i’am dat’o lui. Cum as putea trai fara dragostea lui?
Pereti de durere ma strang intre ei, rupandu’mi in mii de bucati si
ultimele franturi de speranta. Nu mai are salvare, Josh va muri in
cateva saptamani, poate chiar cateva zile. De ce el..de ce nu eu?

Deci chiar mi-a placut asta... dar de ce Lisa trebuie sa sufere atat de mult?

O lacrima pata ultimele cuvinte de pe pagina
din jurnal, colorand hartia intr’un albastru cristalin. Realitatea era
prea dureroasa, mintea mea o accepta, dar inima refuza. Nu realizam ca
Josh se stinge, traindu’si ultimele clipe din viata. Fiecare minut
conta, fiecare secunda impreuna. Pentru ca mai apoi, sfarsitul sa ne
imbratiseze in mantia lui de agonie.

Si eu m-as fi simtit la fel... dar stai tu m-ai facut sa ma simt la fel...

M’am ridicat absenta de pe pat si am insfacat
telefonul de pe masa. Am lasat sa sune minute in sir, dar Josh nu
raspundea. Un gand sinistru ma acapara, facandu’mi sangele sa se scurga
din vene. Daca se intamplase ceva? Daca Josh murise, fara macar sa fiu
langa el.

Am crezut ca a murit fara sa-si ia ramas bun de la Lisa... dar totusi...

Terapie intensiva m’am gandit eu. Inseamna
ca e foarte grav!
Am ajuns la etajul III si am vazut’o pe doamna
Bennet, plangand incetisor. Era singurul ei copil, probabil era o
durere crunta sa iti pierzi propriul fiu.

Bell pot sa te intreb ceva? tu ai avut un copil care a murit? ca ai descris foarte bine cum s-ar simti o mama cand isi pierde fiul numai ca o mama ar lange in hohote.

Ii puteam simti sufletul despartindu’se dureros de
trup, simteam cu viata se scurge din el o data cu bipaitul prelung al
monitorului ce ingheta. O liniste totala se asternu peste amandoi. Josh
murise. Un medic intra in graba in salon, privind monitorul si dand din
cap. Inchise perfuziile, dupa care iesi sa anunte famila.
M’am
ridicat si i’am dat un ultim sarut lui Josh, dupa care am strans la
piept medalionul la piept. Lacrimile curgeau siroaie, nimic nu le putea
opri. Ingerul meu murise. Nu mai era langa mine, nu’l mai puteam simti.
Nu mai aveam sa’l vad niciodata. Durerea ma napadi, cuprinzandu’ma in
mrejele ei de suferinta. Cu o ultima sfortare am deschis micutul
medalion ce avea o poza cu noi doi in parc, iar in spate se vedea
apusul. Iar pe partea cealalta erau incrustate din safir initialele
noastre L&J. O lacrima cazu pe peretele din argint,
dupa care am inchis micutul medalion si l’am strecurat la gat.

Asta mi-a placut cel mai mult... L&J sunã bine sau mai bine suna

M’am intors spre ingerul meu care cazuse fara aripi
si m’am strecurat in pat. Am ramas langa el, odihnindu’mi capul pe
pieptul lui care acum statea nemiscat. Nicio zvacnire de viata, nicio
respiratie ratacita. Doar tacere si nemiscare.
Niste brate puternice
ma ridicara de langa el, ducandu’ma pe hol. Nu vedeam cine e langa
mine, nimeni nu’mi putea alina durerea pe care o simteam. Imi doream sa
mor si eu o data cu el, sa imi simt firul vietii rupandu’se. Dar ii
promisesem. Ca voi fi fericita, alaturi de alt baiat. Si totusi, cum as
fi putut sa’mi duc la capat juramantul?! Nu aveam cum, era un lucru
imposibil. O blasfemie. Nimeni nu’i putea lua locul lui Josh,
niciodata..

Ai descris aici perfect fara pata.

pana am terminat eu de scris postul asta nu chiar kilometric (desi am incercat) te-au corectat altii pt greselile de ortografie pe care si eu le descoperisem dar bn ca ai corectat.

Capitolul asta m-a facut sa plang...