The last chance

[Bell Evans]

Capitolul 22 – Alaturi de ingeri

Melodia imi rasuna absenta in cap, in timp ce stateam pe banca. MP4’ul mergea de cateva ore bune, pe acelasi fundal.

Te rog nu mai plange cred ca’mi ajunge,Si simt cum durerea mea zboara spre nori,Primesc de la tine doar lacrimi senine, Le sterg cu aceeasi durere ce’o port, Te rog nu mai plange gandeste’te bine, In ceruri pe tine te voi astepta, Cu o floare albastra sa’ti aminteasca, De clipele’n care ne’am sarutat! Cand vei suferi cu tine voi fi, Si lacrimi iti voi trimite de sus, Esti tot ce am iubit si ce voi iubi, Alaturi de ingeri de acum! Nu am nimic inafara de tine, Esti tot ce in urma eu mai pot lasa, Tu pe pamant esti ingerul meu, De acum doar in ceruri mai poti fi a mea! Te rog sa zambesti si sa’ti amintesti, Ca fluturii traiesc doar o zi pe pamant, Prea pururi iubita , mereu fericita, De acum sa te vad din cer eu as vrea! Te rog sa zambesti cu mine in suflet, Tristetea alung’o din inima ta, Traim in iubire plecam in lumïna. Sa fim printre stele impreuna as vrea..

M’am ridicat in fund si am inchis muzica. Melodia i se potrivea atat de bine. Simteam cum sufletul mi se sparge in mii de cioburi. Venisem in parcul nostru, acolo unde statusem cel mai mult impreuna. Amintirile mi se perindau in minte, ca un film vechi. Parea ca trecusera ani de la moartea subita a lui Josh, cand de fapt erau abia cateva ore. Cerul era plin de o necuprinsa tacere, iar florile din iarba se leganau incetisor in bataia vantului. Soarele se lasa usor in oceanul de copaci, parasind candelabrul celest. Un ramas bun adresat luminii, pentru ca mai apoi luceafarul de noapte sa inlocuiasca razele calde, ce mangaiau pamantul. Cat de mult se asemana apusul cu viata mea. O data cu disparitia soarelui meu, care era Josh, viata mi se scufunda intr’o mare de neliniste si intuneric. De ce murise? De ce nu mai era langa mine, sa ma tina in brate si sa ma incalzeasca? Sa’i simt respiratia in parul meu si sa’i vad zambetul cald cu care ma invatasem.
Nu stiam sa traiesc fara el, si nici macar nu eram in stare sa o fac. Nu puteam sa ma impac cu ideea ca maine nu’l voi vedea iar. De fapt, nu’l voi mai vedea niciodata. Si uram faptul ca vorbeam la trecut despre tot ce a fost.
Ridicandu’ma de pe banca, am inceput sa merg in liniste. Locul asta nu avea nimic special fara Josh, era ca o planeta fara soare. Iar eu ca o insula pustie, izolata de fericire intr’un ocean de disperare si neputinta. M’am prabusit sub durerea valurilor de amagire si agonie. Imi spuneam intr’una numele lui cu o blandete disperata, infricosata sa nu dispara si el. Josh..Josh..Josh..M’am lasat sa cad in iarba, cu inima batandu’mi dureros, cu lacrimi arzatoare curgandu’mi pe obraji.

Era acolo. Tintuit intr’un sicriu alb, din marmura. Curat la fel ca sufeltul lui. Nu imi venea sa cred ca in scurt timp va fi imbratisat de atot-puternicul pamant, ca nu il voi mai revedea. Bluza neagra mi se udase de la lacrimile ce curgeau neincetat. Parca mai aveau vre’un rost. M’am apropiat de sicriul acoperit de flori si m’am lasat invaluita de imaginea lui. La fel de palid ca de obicei, cu ochii inchisi si genele lungi lasate, cu buzele rosii si pieptul nemiscat, parea un inger care doarme. Un inger pe care Dumnezeu il luase mult prea devreme, lasandu’ma pe mine singura. Intr’o lume de tristete si nefericire.
Movul violetelor se invecina cu stralucirea intunecata a orhideilor, iar albastrul nevinovat al firelor de nu-ma-uita cu intreaga gama de roz a trandafirilor.
Buchetele se odihneau pe mormant, tremurand usor in bataia calda a vantului de iulie. O liniste de nedescris domnea in cimitirul din micul orasel. Cerul, de un albastru sters, era lipsit de nori, aproape palid. O lumina blanda se cernea printre ramurile unui cedru ce domnea deasupra mormantului.
Cripta din piatra fu curand inchisa, in timp ce sute de flori fura aruncate in mormantul deschis.
“-Josh, nu!” am tipat eu, prabusindu’ma pe marginea de piatra. Lacrimile nu mai tineau pasul cu razele de amagire ce imi strabateau corpul, inecandu’l intr’o durere crunta.
“-Lisa, linisteste’te” spuse o voce, dupa care cineva ma duse pe o bancuta din apropiere.
Lumea pleca la fel de repede cum veni, lasandu’l pe Josh singur, ingropat sub o mare de pamant. Am refuzat vehement sa plec, nu puteam sa’mi las ingerul sa doarma singur.
Dupa ce linistea acapara din nou cimitirul, slujba fiind terminata, m’am apropiat de crucea din marmura impodobita cu trandafiri albi. Mi’am asezat capul de ea si am lasat lacrimile sa spele cripta proaspat deschisa. Fiecare zvacnire a inimii durea, fiecare respiratie parea un efort de nedescris. Chiar si clipitul genelor imi provoca o agonie de nedescris.
“-Ly, mi’ai promis ca nu vei plange” sopti o voce calda.
“-Josh, esti aici???” am gandit eu, speriata sa nu rup vraja ce imi aduse ingerul inapoi.
“-Voi fi mereu cu tine. Iti promit ca nu te voi parasi niciodata. Cum ti’am spus cand am venit la tine la spital, cand ai avut accidentul. Niciodata” sopti vocea, care imi mangaie ranile din interior.
“-Vei sta cu mine?”
“-Pentru totdeauna, vei fi singura mea iubire” sopti vocea, dupa care o liniste se asternu peste peisajul rupt parca din rai.
In inima mea, se nascu speranta. Chiar daca stiam ca Josh nu va mai fi niciodata langa mine, chiar daca nu aveam sa’l mai vad. Stiam ca in inima mea va fi mereu langa sufletul meu. Pentru ca asa a fost sa fie. Doua inimi, mereu impreuna, chiar daca una inceta sa mai bata. Era destinul amandurora, vietile noastre se impletisera intr’o cununa de dragoste ce avea sa reziste, indiferent de ce avea sa se intample. Pentru ca o iubire de neuitat ramane mereu in amintirea noastra. Chiar daca in viitor trebuia sa imi refac viata, sa gasesc un alt baiat si sa ma indragostesc, in acel moment nu vroiam sa ma gandesc la lucrurile astea. Nu avea sens. Eu eram facuta pentru Josh, nu pentru Daniel sau altcineva. Iar daca Josh nu mai era, eu de ce sa mai traiesc? Pentru ca i’am promis ca voi fi feiricita dupa ce el nu va mai fi pe pamant, ca voi iubi pe altcineva..si cel mai important, ca nu aveam sa’l uit. Niciodata..
Am strans medalionul la gat mai tare, acoperindu’l cu un sarut. Am iesit din cimitirul scufundat in mantia serii si mi’am indreptat pasii spre casa. Ingerul meu era cu mine, ii simteam prezenta in sufletul meu. Si nu ma mai parasea niciodata. Dar asta nu imi impiedica inima sa fie franta in sute de bucati. Pentru ca acum traiam doar din amintirea lui, nu mai aveam nimic altceva. Il iubisem, il iubeam si aveam sa’l iubesc pana in clipa cand aveam sa mor, sa ma reintalnesc cu el..fusese unica dragoste a vietii mele. Pentru totdeauna..

_________
Asta e ultimul capitol..maine epilogul si gata sper sa va placa