Cum e sa-ti pierzi cel mai bun prieten..

[Mylene Lycoris OddCat]

Fata din casa Cercetaºilor intrã pe uºã, cu un zgomot infernal produs de clãnþãnitul dinþilor ei ºi de dârdâitul oaselor din corpul ei. De pe tâmplã i se prelingea un firiºor de sânge, care aluneca pe pomeþii sãi osoºi ºi pe bãrbia proeminentã, înainte de a cãdea pe podea ºi a se împrãºtea pe dalele de marmurã - în spatele ei, un bãiat mai mare decât ea o împinse cãtre un pat ºi o îndemnã sã se aºeze, iar Ser ºchiopãtã pânã la pat ºi se aºezã pe marginea acestuia, strãnutând ºi dârdâind de frig, cu buzele vinete ºi pielea albã ca hârtia. Ochii sãi gri-albãstrui erau mãriþi ºi plini de lacrimi, de genele ei întoarse atârnând picãturi de apã, care cãdeau pe a roba bãiatului, înfãºuratã în jurul sãu; suspina ºi respira cu greu, abia abþinându-se sã nu lasã lacrimile sã alunece din ai sãi ochi mãriþi din cauza groazei. Nu putea sã spunã nici un cuvânt, nici nu-i pãsa dacã putea sau nu - în mintea ei, plinã de gânduri întotdeauna, nu mai exista nimica - ºtia, ºtia cã nu mai avea de ce sã spere, cã nu mai avea nici un prieten... Izbucni în hohote de plâns, care nu erau zgomotoase - îºi înãbuºea lacrimile cu mâinile sale, dar ele continuau sã cadã, sã alunece printre degetele sale ºi sã cadã, cu pocnete rãsunãtoare, pe podea. Corpul i se zguduia de plâns, ºi ea suspina, abia respirând. Tristeþea îi învãluia mintea ºi gândurile optimistice într-o pãturã groasã, din care, nu mai avea cum sã scape prea uºor.

Încercând sã se îmbãrbãteze, privi înainte, dar izbucni în lacrimi încã odatã; Madam Promfey o împinse uºor în pat, iar ea se ghemui ºi continuã sã plângã, suspinând într-un asemenea hal, de þi se rupea sufletul. κi îngropã faþa în pernã ºi suspinã adânc, fãrã sã-i pese de nimeni ºi nimic - îºi ridicã o singurã datã privirea ºi îi returnã roba bãiatului din anul VII, apoi îºi lãsã capul moale pe pernã, ochii sãi umflaþi fiind împãienjeniþi. Se uita fãrã nici un rost la peretele alb din faþa ei, sperând la o minune, dar, ca întotdeauna, nimic nu se întâmplã. „ Max... Max... ” striga fata în gândul ei, întinzându-ºi gâtul sã vadã mai bine uºa. Oftã din toþi rãunchii ºi nici nu miºcã atunci când Madam Promfey o acoperi cu plapuma ºi trase paravanul în jurul ei - era goalã pe dinãuntru, nu mai simþea nici o bucurie, nici nimic. Doar mintea ei mai striga numele câteodatã, pânã când, tristã, fãrã nici un rost în lume, aºa cum credea ea, se ghemui ºi mai strâns ºi îºi închise ochii, adormind pe datã, dupã atât plâns. Se trezi imediat, la câteva minute dupã ce a adormit, vãzând uºa deschizându-se, printr-o crãpãturã a paravanului. Credea cã era un elev care venea cu Max, dar era doar Madam Promfey, care venea în Aripa Spitalului. Se întoarse cu spatele la uºã ºi suspinã, întinzându-se-n pat cât era ea de mare. Clipi ºi apoi îºi închise ochii umflaþi, sperând cã Max va fi gãsit, gãsit, teafãr ºi nevãtãmat.

„ Max? Max? ” întrebã ea, atunci când auzi uºa deschizându-se, dar era doar un alt elev, fãrã ºobolanul ei drag ºi scump. Bosumflatã, se ghemui cu genunchii la piept, ºi se acoperi cu plapuma, doar pãrul ei rãsfirat pe pernã. κi amintea doar fragmente din ceea ce se întâmplase când ajunse în Aripa Spitalului - Madam Promfey a fãcut o vrajã ºi i-a uscat hainele ºi pãrul, apoi i-a dat sã bea un medicament cu gust de mentã ºi miere, cu un gust foarte bun. Ser se opri din a-ºi aminti de ce este în Aripa Spitalului, ºi suspinã din adâncul sufletului, o lacrimã cãzând pe perna sa. Adormi cu gândul la Max, în timp ce noaptea se rãsfira pe plaiurile castelului Hogwarts.

ooc : de acum, la fiecare postare, voi avea cele douã poze ºi un text deasupra lor. oh, ºi toatã lumea e binevenitã în RPG-ul acesta.