Viata, asa cum e...Sau nu?

[Kasumi Mikoto]

-ªi noi de unde ºtim cã nu mai lucrezi cu Maora ºi restu’?
-Pãi, de obicei, hârcile astea bãtrâne nu-ºi mai respectã contractele post-mortem. rãspunse dragonul, ca ºi cum Thunder l-ar fi întrebat amical dacã e frig afarã.
-Hai nu zãu!
Bestiola solzoasã avea in jur de 20 de metri înãlþime, iar spre deosebire de labele cu gheare, pe care, aº putea spune, le vedeam chiar prea de aproape, (da, aterizase fãrã niciun zgomot ºi eu abea acum sesizam) capul lui pãrea de-a dreptul caraghios de mic acolo sus, nu mai mare decât mingea de cauciuc pe care a primit-o Fillip de ziua lui, în clasa a doua, de la colega de bancã.
Dar când, îndoindu-ºi gâtul, ºi-a coborât capul pânã la nivelul nasului meu, privindu-ne pe sub gene cu ochii vrzi-gãlbui ºi prezentându-ºi „fasolele” (extrem se ascuþite, dintre care cele mai mici având mãrimea aproximativã a unei bâte de baseball de la un campionat de juniori), mi-am dat seama cã avea o cãpãþânã de mãrimea unui camion.
-Arãt eu a mincinos?
-Ei bine, nu. am zâmbit eu. Sunteþi amabil sã ne spuneþi dacã existã vreo urmã de civilizaþie pe aici?
-Departe de aºa ceva, ce se poate gãsi la o distanþã destul de scurtã cât sã ajungem sãptãmâna asta, chiar ºi în zbor.
-În zbor?! se dãdu Sheema înapoi.
-Are fricã de înãlþime. o scuzã Thunder.
-A, doar atât? Pãi bine cã nu-i hemofobã.
-De ce?
-Nu vezi ce-i aici?
Avea dreptate. Locu’ arãta ca dupã un al 3-lea rãzboi mondial.
-Da’ vez’ cã dacã te iau cu mine nu vreau sã-mi arãþi ce ai mâncat de dimineaþã, da? continuã el, adresându-i-se Sheemei.
-Ha, ha...E normal, dupã ce am pãþit ce am pãþit cu Anne Featrow
-Nu...râse dragonul(sã menþionez oare cã dacã nu m-aº fi þinut de un copac de parcã viaþa mea ar fi depins de asta, ceea ce nu era chiar departe de adevãr, aº fi fost proiectatã în spate câþiva metri buni?).
-Ba da.
-Deci tu eºti Sheema? Cã þi s-a dus vorba. Uite cum ne-ai mai scãpat de o pocitanie!
Mi se pãrea doar, sau Shee era un fel de V.I.P?
-Dacã sunteti amabil, l-am întrerupt eu, fermã, am dori sã plecãm chiar acum.
-A, desigur, desigur! ªi zi-mi Yota. De fapt e Yotamis Entaron Zemran, da’ e pierdere de timp sã-l spui pe tot.
Ne-am urcat cu chiu, cu vai, în spinarea dragonului, de mãrimea a vreo 5 sufragerii demne de familia regalã. Yota a început sã dea din aripi ºi am simþit cum se înalþã greoi, mormãind:
-Ai,ai, aa ... De ce e mai greu? Am doar 200 de ani!