Viata, asa cum e...Sau nu?

[Kasumi Mikoto]

Capitolul 13


De obicei, nu avioanele au rãu de înãlþime, ci pasagerii. Bun...’Mai cã mijlocul meu de transport aerian nu era tocmai un avion ºi, dacã, înzestrat cu aripi proprii ºi personale, nu era logic sã aibã rãu de înãlþime, nimic pe lumea asta nu-l împiedica în eliberarea unui nou articol fabulos din producþia proprie de indigestii.
Aºa se face cã, la nici 3 ore de la decolare, Yota a început sã zboare, lipsit de eleganþa unei creaturi din cercul lui social, într-un ameþitor zig-zag, în cadrul cãruia dragonul reuºea sã evite copacii, dar numai milimetric. Ei, bine, acest soi de aventurã, la o altitudine prea mare ca sã le asigure pasagerilor atraºi, în mod neplãcut ºi constatnt, de gravitaþie o aterizare mãcar agreabilã fãrã paraºutã nu a avut decãt darul de a ne transforma genunchii într-o jumãtate de duzinã de porþii de jeleu strãin, preparat dupã o reþetã cu totul necunoscutã.
Mai mult: Dragonu’ cãzuse pradã unei nesperate fericiri, care îl fãcea sã bãlmãjeascã versurile unui cântec(îngrozitor de fals cânta, îngrozitor).
-...îndrãgostiiiit...de tine... iada-iada...da’ cre’ cã-s beaaaat...
(Mãcar comentariile nelipsite ale prietenei noastre, de genu’:Tu crezi? Cã eu sunt sigurã. mai înveseleau situaþia.)
-Aaapropo...Aº bea ceva... zãmbi el, contorsionându-ºi gâtul lung, asfel încât arãta ca o bufniþã care-ºi roteºte brusc capul, sã vadã ce-i în spate.
Dacã ar fi vorbit un pic mai tare, probabil cã aº fi surzit, pentru ca, chiar ºi atunci când voia sã ºopteascã, timbrul grav al vocii lui îmi aducea aminte de un televizor dat la maxim. Ei bine, urechile mele erau acum ale nefericitului care îºi gãsise loc lângã boxe. Dar chiar ºi aºa, încã auzeam clar ºi tare nazurile sistemului digestiv al uriaºului saurian.
-Ce-ai mâncat, Yota? se interesã Thunder.
-U...un crocodil... ta-na-na...chilli cha-cha... Dansaþi si voi! strigã, începând sã-ºi miºte frenetic posteriorul.
Asta puse capac la toate. Sheema fu zguduitã mai tare ca noi toþi, pentru cã se þinuse de coada dragonului, ºi aproape aruncatã „peste bord.”. O privire fugarã peste peisajul ce defila cu o vitezã nebunã dedesupt, depãrtându-se sau apropiindu-se brusc, într-un mod considerabil, îi aduse aminte luptãtoarei oarbe de rãul ei de înãlþime.
De unde, amice, de mai isca o întrebare: Cum? Cum putuse fobia de înãlþime a fetei sã fie declanºatã de o priveliºte pe care, din propriile spuse, ar fi trebuit, cel puþin teoretic, sã nu o poatã vedea?
-Iaba-daba-dooooooooo!
Pentru o secundã, aducându-mi aminte de Fred Flinstone, ceva m-a îmboldit sã râd. Dar râsul mi s-a oprit în gât când am vãzut ce îl motivase pe Yota sã slobozeascã acel „strigãt de luptã”: plonja ca un nebun, cu o vitezã de speriat, în jos. Lucru’ ãsta nu m-ar fi speriat, dacã aº fi cãlãtorit pe spinarea unui dragon teafãr la minte, dar începusem sã mã cam îndoiesc de capacitatea lui Yota de a acþiona raþional în cazul de faþã. Din fericire, ochind stâncile ascuþite de sub noi, la doar vreo 5 metri de sol a început sã batã din aripi ca o pasãre Colibri, aterizând, în cele din urmã, graþios, ca o lebã...Nu. Sã fim oneºti: Ca un hipopotam pe gheaþã.
-Cred cã-s pe cale sã vã prezint nefericitul de crocodil pe care v-am zis ca l-am mâncat mai devreme...ne avertizã el.
Între timp, eu am tras-o pe Sheema deopare.
-Contele de Windher nu þi-a fãcut nimic, aºa-i? i-am adresat eu o întrebare. ªi pe lângã asta, aº vrea sã mi se explice niºte lucruri.
-Dacã nu mã pun în pericol, atrunci cu dragã inimã. ªi...ai dreptate, nu-s oarbã, dar sunt un Hogfir.
-Un ce?
Când Sheema ºi-a dat jos lentilele de contact care o lãsau sã parã oarbã, am putut vedea...ochii lui Xotrem.
-Seamanã...am început.
-Sunt. m-a asigurat ea, ghicind ce voisem sã spun. Nimi e sor’mea, Xotrem e tata. Dar numai mama a fost Frekin. Tata e Hogfir. Hogfirii sunt o subspecie a rasei umane. Tot poporul lor poatrã o urã nrjustificatã pe regina Ember ºi regele Hans, încã de când un strãbunic de-al Majestãþilor lor l-a ucis pe Jerry Fendmore, fostul preºedinte al Hogfirilor(da, noi suntem pe sistem democratic de vreun secol). Da’ restu’ Hogfirilor sunt numa’ niºte vipere, iar tata mã cam urãºte. Am fugit de-acasã ºi m-am rãtãcit. Aveam 6 ani. M-a gãsit Amy, o prietenã foarte bunã a Reginei. Aceasta din urmã e o dulce ºi o scumpã, iar Regele are un simþ al umorului...ªi nu-s îngâmfaþi. Ei au acceptat cã sunt Hogfir, da’ poporu’ e cam conservator. Aºa cã Regina mi-a zis sã port aste, pentru cã ochii erau singurul lucru care mã dãdeau de gol. Altceva?
-Da. Ce-i cu...bucãþile lipsã din tine?
- Ce i-am zis lui Thunder e fals, deºi am avut de-a face ºi cu „Nugget”, ºi cu Von Kraaft. Mâna mi-a tãiat-o Yamzy, iar picioru’ meu a fost carbonizat în timpul unei excursii în Vezuviu. Regele a fãcut...protezele. Personal. Cum am zis, e un simpatic. Da’ cum þi-ai dat seama? Despre faptu’ cã vãd, adicã.
-Te-ai dat înapoi ca arsã când peisajul þi-a defilat în faþa ochilor. am râs.
-Aah...Asta era?
Dragonul vomitã brusc. ªi pãru s-o facã din toatã inima.
-Aºa e mai bine. Mult mai limpede acu’.
-ªi acum ce?
-Decolãm...
Dar un ygomot scos de stomacul lui Thunder îl fãcu sã adauge:
-...dupã ce halim.