Viata, asa cum e...Sau nu?

[Kasumi Mikoto]

Capitolul 16

Ei, atunci am înþeles eu, în sfârºit, de ce îi spusese Regina dragului meu prieten sã îmi poarte de grijã „sã nu mã rãtãcesc printre rochii”. Pentru cã, ceea ce crezusem cã se va arãta sub obiºnuita înfãþiºare a unui dulap, era o încãpere cât toatã casa mea!
Când Thunder a prezentat-o ca fiind „garderoba micã”, chiar nu m-am putut stãpâni sã mã întreb cât de mare e cealaltã(pentru cã, evident, dacã existã ceva botezat X mic, existã ºi ceva botezat X mare.). Dar oricum, ºi în acea camerã te puteai rãtãci liniºtit, având în vedere separeurile din abanos, care aproape cã formau un labirint.
-Nu mergem acum. Aici eºti o lady, Rain, îmi explicã Thunder, aºa cã alege-þi ceva de îmbrãcat ºi(bineînþeles cã le poþi proba)apoi mergem sã þi-o prezint pe Gwendoline, care sã iþi arate unde e baia (eu, sub nicio formã nu am voie acolo, ºi nici cã mi-aº dori! ). Dupã ce faci ºi tu o baie ca lumea, timp în care eu o sã mã ocup de toaleta personalã, mergem la Delia sã te usuce calumea pe cap ºi sã... sã facã ceva cu pãrul ãla, în numele Domnului!
O privire în una din multele oglinzi care acopereau, aproape în întregime, pereþii (ceea ce, v-am mai spus, nu era puþin) m-a convins cu desãvârºire cã avea dreptate: Pãrul meu arãta ca o cãpiþã de fân (ei, da, chiar aºa!) de culoare castaniu-negru. Ce? Putusem sã jur cã, atunci când am plecate de acasã...! Lãsaþi-o baltã.
Dupã ce m-am perindat pe acolo cam juma’ de orã, fãrã vreun rezultat, Thunder s-a oferit sã ma ajute, precizând cã era imposibil, pentru un nou-venit sã gãseascã ceva aici, deoarece:
-Vezi tu, hainele de fiecare fel, de exemplu, bluyele, sunt aºezate pe mãrimi, fiecare mãrime pe culori, fiecare culoare pe model, fiecare model dupã mmesaj. Iar articolele vestimentare sunt ordonate alfabetic. Dar dacã vrei o rochie de mãtase, o vei gãsi la M de la mãtase, nu la R de la rochie...
-Aha. Ok, deci...deci...dacã nu sunt prea pretenþioasã, cred cã vreu o rochie de bumbac, preferabil albã. Dacã are spatele gol jur cã te pocnesc! am mai adãugat, vãzând ce articol vestimentar îmi întindea.
-Dacã nu... Ce spui de asta?
-A, vizibil mai bine!
Aºa cã iatã-mã, cititorule, plecând cu Thunder spre Gwendoline.
-U... invitata Reginei la masã, tot palatul vuieºte. ªi tu chiar ai nevoie de o baie serioasã! Sper cã eºti o puºtoaicã cu simþul umoruului. Dacã da, Regele o sã fie încântat. ªi adreseazã-i-te cu „Domnule”. Nu cu „Înãlþimea Ta”, nu cu „Majestate” ºi mai ales nu cu „Lãmâie”. Doar ªambelanii îi zic aºa, ºi niciodatã în public. Prietenii îi mai zic ºi... O , dar hai cã mã iau cu vorba!
Trãncãnise aºa repede, cã de-abea reuºisem sã pricep tot.
-Ce DUMNEZEU faci?! am exclamat, ºocatã, când am vazut cã se þinuse dupã mine, în baie.
-Intru sã te frec pe spate, de ce? îmi rãspunse Gwen cu nonºarlanþã, ridicând o jumãtate de milimetru dintr-o sprânceanã.
-Ba nu intri! i-am trântit-o, pe un ton ce, credeam eu, nu admitea replicã.
Doar cã ea n-a simþit asta:
-Vezi sã nu te porþi aºa ºi cu Regele ºi Regina. ªi-n niciun caz cu bucãtarul franþuz. E un soi tare-afurisit.
Dupã lupte seculare de vreo cinºpe’ minute, am reuºit sã o conving sã mã lase singurã, iar când, ceva mai încolo, a trebuit sã închei, spre totalul meu regret, cu bãlãceala, Thunder mã aºtepta la uºa bãii. Întrebare: Chiar Thunder? Cã eu nu mai eram deloc sigurã de asta. Mai ales cum era îmbrãcat acum, într-un ciudat costum de mãtase în bleu marin ºi alb.
-Vã vine ca turnat, domnule, am zâmbit eu.
-Delia! a strigat el, dupã ce mi-a întors zâmbetul. Avem un condamnat la cinã aici! ªi tre’ sã-i aranjeyi cânepa din cap!
-Mersi de compliment! am subliniat eu. ªi ce vrei sã spui prin „condamnat la cinã”?
-N-o sã fii chiar condamnatã, râse, dacã bucãtarul italian, (bãtrân, sãracu’, nu uitã sã punã albuºurile-n mâncare ºi cojile la gunoi, nu invers. Se întâmplã la fel ºi cu nucile, aºa cã ai grijã la plãcinte, nu muºca cu atâta încredere cât te îndeamnã Regele.
-Vai de mine, condamnat, zici?
Era Delia. Scundã ºi roºcãþicã, apãruse, tropãind în vârful pantofilor ei cu toc, de care avea atâta nevoie.
-Dulceaþã, cum vrei sã te tund?
- Nu am idee. Faceþi-mi o surprizã.
-Ba NU! se repezi Thunder. Apoi la urechea mea: Prin surprizã, înþelege experiment. O sã iasã o încâlcealã.
Dupã vreo trei ore de rãzboaie între Delia ºi vârtejurile mele, am ajuns la un rezultat.ªuviþele scurte erau împletite în trei, cele lungi în patru, apoi se împleteau între ele în cinci. Întregul mezamplas era apoi prins într-un moþ ciudat de interesant. Ei, hai, sã nu fiu rea... semãna, vag, dar semãna, cu unul din cocurile acelea stranii de le vezi prin filme. Asta, în primele trei secunde. Dup’-aia, când s-a aºezat un pic, am descoperit cã imi place.

(other page)
-Mon dieu*!
Thunder se uita la mine... ei, ca o pisicã la un castron cu lapte. Nu cã nu semãnam cu unul, având în vedere cã eram îmbrãcatã în alb.
-Yota de aºteaptã, ma chere**. Sã mergem.
-Da, într-adevãr. Mersi, Dalia! ªi felicitãri! Nimeni nu a mai câºtigat un rãzboi cu pãrul meu pânã acum.
___________________________________________
* Dumnezeule!(francezã). În text, admirativ.
**draga mea.(idem) Eu n-am putut pune accentul pe cel de-al doilea e, dar asta se datoreazã tastaturii. În mod normal, se citeºte, într-un fel, „ma ºer”. N-am idee de o boabã de francezã, acuzaþi-o pe mama.