Miezul nopþii - poþiuni, vrãji ºi ºuºoteli în tenebre {oricine}

[Mylene Lycoris OddCat]

Pe Diavolul roºu!

Se mira cã nu fãcuse mai mult zgomot decât ar fi trebuit, atunci când s-a lovit de un raft, în timp ce derapa cãtre cel mai apropia fotoliu, ochii sãi fiind aþintiþi doar pe rafturile, pe titlurile înnegrite de fum (de unde fum?) ºi cu pete sângerii, cu linii ºi dungi, hieroglife ºi semne alchimiste uitate de demult; limbi diverse, care nu erau prea cunoscute, apãreau ºi dispãreau de pe un cotor pe altul, iar lanþurile (oare ce cãutau acolo?!) zdrãngãneau de fiecare datã când Cygnatia îndrãznea sã atingã cãrþile vechi din tenebrele întunecate ale Sectorului Interzis; urlete înnãbuºite rãzbãteau pânã la ea, apoi ecourile sinistre dãdeau ocol întregii bibloteci, ricoºând cu zgomote asurzitoare...

Îngustându-ºi ochii fumurii, îºi ridicã mâna la nivelul feþei ºi o întinse cãtre o cãrþulie fãrã cotor, din care paginile se rãsfirau una câte una pe covor, deºi numãrul filelor nu scãdea niciodatã; tremurul continuu al acelei cãrþi se opri, iar paginile revenirã dintr-o datã înapoi în forma lor iniþialã, fãrã sã mai cadã. Cygnatia, absorbitã de miºcãrile filelor, nu observã pudra depusã pe mâna sa, pudrã de un verde scânteietor, care îi intrã în piele, ca un venin injectat de colþii unui ºarpe... Fata icni, holbându-se la crusta groasã, neagrã, parcã lipitã de mâna sa, care, încet, îi acapara întregul braþ.

“Pudrã de wartcap!” ºuierã Cygnatia, degetele mâinii stângi încleºtându-se într-un pumn în jurul bãþului cu puteri magice, denumit baghetã. Îl ridicã puþin, ºtergând lemnul fugitiv de roba sa, un jet de scântei verzi ieºind din vârful acestuia ºi rãsfirându-se în neant, dispãrând în câteva secunde cãtre abisul negru al morþii. Clipind, inspectã puþin crusta, apoi o atinse uºor cu bagheta sa argintie.. nu se întâmplã nimic, doar ritmul creºterii crustei deveni mai rapid, iar în curând întregul braþ fu acoperit de aceasta. Murmurã nemulþumitã ºi îºi permise sã se uite puþin la bagheta sa, înainte de a o vârâ înapoi în buzunar. Acel bãþ magic poate era (ºi încã este!) ultimul de felul lui, rar, cu o combinaþie care nu prevestea nimci bun: o panã smulsã din coada unui phoenix extrem de violent, înfãºuratã în jurul unui miez din colþi de basilisk, cu veninul încã picurând de pe aceºtia, între ei fiind, de asemenea, un fragment din inimã de dragon combinat cu o ghearã de hipogrif.

Bunul ºi rãul, rãul ºi binele. Cygnatia fu opritã din contemplarea baghetei sale de cãtre un mormãit imposibil de confundat, un miorlãit sacadat ºi un ºuierat ascuþit, toate în acelaºi timp, deºi nu era uºor ca cineva sã facã acest lucru. Fata zâmbi atunci când o vãzu pe Aatu sãrind din penumbra bibliotecii, cu un fâºâit produs de figura acesteia trecând printr-un voal roºu prins de tavan ºi de un raft, ea aterizând pe un fotoliu care pãrea sã fi sãrit acolo de niciunde.

“Ce cauþi aici? Þi-am zis sã nu vii... ” murmurã Cygnatia, surâzând trist în timp ce se aºeza lângã pisicã. Pe o mãsuþã de lemn, la dreapta fotoliului, se afla o carte, pe a cãrui copertã scria cu litere de-o ºchioapã, “Secretele magiei negre - poþiuni, vrãji, nemurire”, pe un fundal verde închis. Autorul nu se vedea deloc, în locul numelui acestuia fiind o tãieturã inegalã, parcã cineva ar fi decupat numele, ca nimeni sã nu ºtie cine a scris cartea. Încruntându-se, Cygnatia apucã volumul ºi îl aºezã pe genunchii sãi, cu o expresie de curiozitate dezgustatã... deschise încet, pe prima paginã fiind scrise câteva cuvinte într-o limbã cu hieroglife sinistre, care se puteau citi ca ºi “Ignus quatarile neekaso quenta Ignatik shama ckara”, iar apoi, în josul paginii, urma, pe englezã, scris mãrunt: “ pag. 867, inc. 87, poþ. 64”. Vrãjitoarea fluierã jos ºi dãdu rapid la pagina indicatã, însã o faþã ieºi din contururile cãrþii ºi îi zâmbi, zicând:

“Salutare! ”
“Aargh! ” þipã Cygnatia ºi cãzu de pe fotoliu, încercând sã arunce cartea, dar parcã îi era lipitã de palme.
“Stai, nu te speria, n-am sã te blestem sau sã-l chem pe þapul ãla bãtrân, Filch, care mã terorizeazã în fiecare zi”, fãcu faþa ºi oftã.
“B-bine... ”, murmurã fata, neîncrezãtoare.
“Eu am scris volumul acesta, creeând un hocrux din el.. din pãcate, am rãmas închis aici, dar bine cã am scris incantaþia care mã poate elibera pe prima filã a cãrþii... Nimeni n-a vrut sã mã ajute... Dacã aº fi eliberat, m-aº lãsa de magie neagrã, jur! ”, exclamã faþa dintr-o suflare.
“Pãi.. pãi.. te pot ajuta cumva?” zise Cygnatia, ridicându-se de pe podea ºi aºezându-se înapoi pe fotoliu. Gânduri diverse i se învârteau în minte, mai presus de toate fiind dorinþa de a-l ajuta pe autorul cãrþii.. ºi aºa avea sã facã.
“E destul de complicat, poþiunea trebuie sã fie perfectã, iar ingredientele trebuie culese... Mai bine citeºte tu! ” spuse faþa ºi se dãdu mai încolo, pentru ca Cygnatia sã poatã citi cele câteva rânduri ale poþiunii, care erau cam aºa:

“Un ceaun de cositor, treisprezece cozi de ºopârlã tãiate în aceeaºi zi ºi culese la apusul soarelui împreunã cu luna, douã inimi de dragon împuse de trei baghete concomitent, paisprezece limbi de ornitoring zbãtute în esenþã de Murtlap. Se preparã la amiazã fãrã soare ºi la miezul nopþii fãrã lunã, fierbându-se apa cu sânge de ºarpe ºi cu venin arzãtor, douã ore ºi apoi amestecându-se cu ingredientele de ºase sute opt ori, adãugându-se în ultimele opt rotaþii, care sunt în sensul acelor de ceasornic, foc etern, care va fi stins dupã ce amestecul stã cinci minute. Sângele martorilor trebuie adãugat tot la sfârºit, apoi incantaþia spusã, pentru a elibera cel ce este închis.”

“E complicat.. Dar o pot face! ” spuse Cygnatia dintr-o datã.

Chiar atunci, uºa Sectorului Interzis se dãdu la perete cu o bufniturã uºoarã, ºi intrã...