Miezul nopþii - poþiuni, vrãji ºi ºuºoteli în tenebre {oricine}

[Mylene Lycoris OddCat]

Pe Diavolul roºu!

Cygnatia dãdu cu mâna peste bagheta fetei, trântind-o cât colo, la fel ºi cartea, care aterizã pe fotoliu. Nu era prea strãlucitã când venea vorba de oameni ºi de prieteni, pentru un om-lup ce era, dar nu vroia sã riºte sã fie omorâtã într-un mod atât de josnic; era o Cercetaºã, dar ºtia cum sã facã sã învingã în fiecare luptã, sau aproape în fiecare, de cele mai multe ori ieºind ºifonatã rãu. De aceea când o vãzu pe Desiree, în mod automat îºi scoase bagheta, la fel de rapid cum ar face-o în caz de pericol real, ºi o îndreptã înspre gâtul fetei din faþa sa, exclamând blestemul ce ar trebui s-o trimitã pe fatã pe Tãrâmul Umbrelor, cel puþin pentru câteva minute, cât ar trebui sã fie inconºtientã, zãcând pe covorul ros de timp.

“Stupefy!”

Privi cum jetul de luminã roºie o lovi pe fatã în coºul pieptului, trimiþând-o la câþiva metri depãrtare, corpul ei devenind inert, rigid, în timp ce blestemul îi acapara corpul. Cygnatia înjurã ºi culese bagheta lui Desiree, punând-o în buzunarul sãu, pentru siguranþã proprie, în timp ce înainte cãtre fata împietritã, cãzutã lângã un raft ce se clãtina periculos, gata sã se arunce peste Desiree, dacã Cygnatia nu ar fi fost acolo ºi ar fi restabilit echilibrul precar al raftului înþesat cu diverse cãrþi. κi îndreptã propria baghetã cãtre fata ce era lungitã pe jos, murmurând contrablestemul:

“Enervare! Dacã mai îndrãzneºti sã-mi scoþi ochii, te duci fix la mama dra--”

Un urlet sfâºietor provenit de la o carte legatã în lanþuri îºi trimise ecoul nemuritor în Sectorul Interzis, ºi un mieunat speriat, pe tonuri înalte, o fãcu pe Cygnatia sã se întoarcã la timp pentru a-ºi vedea pisica scuipând nervoasã la o carte ce cãzuse ºi atârna la câþiva centimetri de podea. Cygnatia ignorã urletele continue ºi se aplecã asupra lui Desiree, încã þinând bagheta aþintitã cãtre gâtul ei, vârful bãþului magic atingând stratul de carne ºi piele deasupra jugularei, în timp ce norii începeau sã dezvãluie încet luna, care lumina chipul crispat al Cygnatiei, care ºtia cã trebuia sã aibã multã grijã în preajma oamenilor, ca aceºtia sã nu descopere cã era un pui de oameni-lup, deci, în consecinþã, unul, din naºtere.

“Cum spuneam.. îndrãzneºte sã mã blestemi ºi eºti moartã.”

Fãrã sã-i returneze bagheta, Cygnatia se întoarse pe cãlcâie ºi îi dãdu un ºut cãrþii ce urla, care amuþi pe datã, închizându-se complet ºi ridicându-se înapoi între concetãþenii acelui raft, fãrã sã zicã pâs. Vrãjitoarea desenã un arc invizibil cu bagheta în timp ce murmura vraja de chemare, fiind prea leneºã sã aducã volumul gros, de magie neagrã. Deschise încã odatã la paagina cu poþiunea necesarã pentru a elibera autorul dintre filele sale, începând s-o citeascã de mai multe ori, alunecând pe podea, fãrã sã se mai aºeze pe fotoliul care era, de altfel, aproape. Nu-ºi ridicã privirea nici mãcar când Aatu miorlãi jalnic ºi se aºezã pe genunchii ei, umplând-o de pãr gri-albãstrui, ºi privind-o cu ochii sãi de un roºu închis, scânteietor, care imediat se transformarã într-un verde-lãmâie cu sclipiri albastre, mai apoi într-un negru ca tãciunele, care trebuia sã o informeze pe Cygnatia cã, atunci când luna va ieºi dintre nori complet, va fi prea târziu ca sã ia poþiunea Lupis, dar fata nu-i dãdu atenþie, absorbitã de carte.